Arhitectura unui succes profesional

A studiat arhitectura și filmologia în New York, unde a pus bazele biroului X Architecture, care a realizat o serie de proiecte mari în SUA, Asia și mai târziu în România. Arhitectul Marius Călin are acum planuri pentru extinderea în România.

Cum se împacă arhitectura cu cinematografia și cum v-a aju­tat aceasta în actuala profesie?

Enorm. Motivul pentru care am decis să nu continuu studiile în direcția arhitecturii a fost o oarecare nemulțumire direcționată către statutul teoretic al arhitecturii. Am rea­lizat că desenam, făceam o lume – gândeam spații, dar nu înțelegeam prea bine procesul de gândire care duce la formarea, la apariția arhitecturii. Și atunci, una dintre opțiuni a fost tocmai această facultate neobișnuită de studiul filmului. În aceeași perioadă, fiind profesor la arhitectură, eram confruntat cu mai multe aspecte educaționale. Vedeam în educația arhitectului care îi sunt efectele în practică, fiind în același timp stimulat de persoanele care direct sau indirect au participat la formarea mea, adică persoane pe care le văzusem în reviste, ale căror lucrări le studiasem, sau persoane cu care chiar am ajuns să lucrez. Acesta a fost motivul principal, iar efectele s-au manifestat, tocmai pentru că gândirea este cea care stabilește arhitectura. Pentru că, dacă un model tradițional al arhitecturii ar fi unul derivativ mimetic, unul stilistic sau aparținând unei anumite pe­rioade, întotdeauna arhitectura are o construcție teoretică asemănătoare nu neapărat doar cu filmul, dar cu instalația în artă sau compoziția muzicală.

În 1997 ați pus pus bazele propriului birou de arhitectură în SUA. Cum a apărut ideea din spatele acesteia?

În primul rând, am făcut-o fiindcă nu am dorit să practic arhitectura de jos în sus. Ce înțeleg prin aceasta? Oportunitățile pe care le-am avut din activitatea la New York au fost de participant la proiecte mari. Ceea ce nu înțelegeam la momentul respectiv și nu am înțeles pentru câțiva ani este faptul că proiectul mare implică o abordare sistemică, unde emoția creativă joacă un rol, dar nu este singura forță determinantă. Adică organizarea proiectului, complexitatea lui trebuie să se manifeste printr-o înțelegere a acestor nenumărate componente. Le vedem parțial și în practica de zi cu zi sau pe stradă, de exemplu structura, fațada. Și atunci, dacă modelul tradițional al unei firme de arhitectură este din lucrări mici către lucrări puțin mai mari și tot așa, poate într-o zi o să poți să faci lucrări mari.

Eu am lucrat pe proiecte de amploare de la început și dezvoltarea sau apariția acestei organizații a fost în primul rând stimulată de posibilitatea unor proiecte în Asia. Atunci am decis să merg pe această cale.

Șapte ani mai târziu ați decis să extindeți activitatea biroului în România. Ce v-a atras pe piața locală și cum ați luat contact cu piața de aici?

În primul rând am crezut că va fi ca în Asia, dar mi-am dat seama într-un timp relativ scurt că nu era încă momentul. Categoric ne apropiem acum, un deceniu mai târziu, de această efuziune prin arhitectura în societate. Proiectul pe care l-am început – Băneasa Residential – implica o dezvoltare pe o suprafață mare, cât și transformarea orașului. La momentul acela nu era exact înțeleasă în acel sens odată datorită locației, datorită rela­ției cu acest program pe care noi îl numim program de locuire, clădirile cu apartamente. Dar era parte dintr‑un plan urbanistic amplu, fiind una dintre componente care urma să fie relaționată la celălalte. La momentul respectiv erau patru componente majore, respectiv birouri, spații comerciale, o zonă de leisure și componenta rezidențială.

Sunteți implicat în dezvoltari cu cei de la One United Properties. Ce v-a atras în aceste proiecte și care sunt planurile investitorilor?

Au o caracteristică aparte, nu numai din punctul de vedere al urbanismului, dar în primul rând al practicii arhitecturale. Sunt proiecte care vizează dezvoltări inovatoare în oraș, dar nu sunt autoreflexive, narcisiste. Sunt proiecte unde spațiul, atât cel exterior, cât și interior, intră într-o altă relație deopotrivă și cu orașul, și cu cei care locuiesc acolo. A re-imagina arta locuirii. Sunt dezvoltări mixte, adică au și spații comerciale sau zone de birouri, cât și multe apartamente. Noi considerăm că arhitectura este o continuă descoperire. Apartamentul nu trebuie să fie doar o locație, cu toate că în dezvoltările imobiliare locația repetată de trei ori este mantra frecventa. Calitatea spațială a cladirii către apartament, felul în care elementele transparente, camerele, balcoanele sunt asociate cu celălalte spații, joacă de fapt rolul central în dezvoltarea acestor proiecte. Orientarea catre mediul urban nu este doar un gest prin care dezvoltatorul se întoarce către oraș. A transforma orașul înțelegand că arhitectura, pe lângă descoperire este o activitate culturală. Ceea ce noi realizăm sunt spații de experiență culturală. Clădirea are adâncime, are mister, are funcționalitate, este pusă în mișcare, activată, făcută reală tocmai prin ocupanții ei și prin felul în care se relaționează la celelalte aspecte urbane mai dezordonate, poate mai inconfortabile, dar reale.

Ce alte planuri aveți cu biroul de arhitectură?

Câteva alte clădiri cu toate aspectele și problemele lor administrative. Cred că, la 30 de ani după o modificare istorică, suntem în continuare cumva derutați de această extraordinară oportunitate de a ne descoperi pe noi înșine. Am vrea cumva să fim descoperiți, să fi fost deja descoperiți și nu vreau să citez înaintașii romani cu “veni, vidi, vici”, pentru că am fi deja învinși, și cu siguranță, nu numai în România, multe dintre societăți sunt societăți învinse de propria lor ezitare. Am des­coperit în postura de profesor invitat la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”, dar și în practică, o serie de disocieri, de dificultăți care țin de educație. De fapt, educația arhitectului conduce la posibilitatea de a construi. Cred că ne aflăm în momentul de față la începutul acestei renașteri- dat fiind că sunt un număr de persoane care practică o foarte bună arhitectură în România, fiind în măsură să înțeleagă acest mister și descoperire pe care fiecare clădire o provoacă. Să nu mai confundăm ad infinitum construirea spațiului cu o directă manifestare sau echivalare a ceea ce o persoană extrem de disputată a numit la un moment dat acumularea primitivă de capital. Adică spațiul în societate, chiar dacă prin natura lui are nenumărate probleme, nu poate să fie o repetare bazată pe modele istorice, care la rândul lor, cu siguranță, în perioada respectivă, cum vedem și pe stradă, au avut un grad de inovație sau au fost influențate de acele inovații. Este nevoie de o înțelegere a tehnologiei, pentru că, și dacă vom putea printa clădiri în 3D, mai rămâne un mic aspect extrem de dificil: cum gândim acele clădiri, cum gândim acea viață. Noi trăim într-o lume gândită pe parcursul ultimilor o sută și ceva de ani și în acest fel vedem și ne dorim noi această contribuție a arhitecturii, nu ca un foc de artificii, ca o formă de exuberanță a unui moment, ci ca o deschidere către o lume care este într-o continuă transformare, o lume neașteptată, dar lumea acestor spații pe care arhitectura le deschide si oferă.