Care vioară e VIOARA: Stradivarius sau Guarneri?

A șaptea ediție a duelului viorilor s-a încheiat de Ziua Internațională a Muzicii, 1 octombrie 2017, la Sala Radio din București. Dueliștii au fost cei cunoscuți de la edițiile precedente. Liviu Prunaru a încercat cu un Stradivarius să-i replice lui Gabriel Croitoru, care a cântat cu un Guarneri. Iar pianistul Horia Mihail a arbitrat disputa.

De Ionuț Bălan

Stradivarius vs. Guarneri? Exact. Pe un Stradivarius a concertat Ion Voicu (The Elder), în timp ce vioara favorită a lui George Enescu a fost un Guarneri (Catedrala).

Din câte se vede, viorile lutierilor din Cremona au nume. Prunaru a cântat pe un Stradivarius Pachoud din 1694, în timp ce Croitoru a utilizat chiar Guarneri-ul din 1731 al lui Enescu.

Dar în România mai era așteptat să concerteze, la început de noiembrie, încă un Stradivarius, cel al lui Edvin Marton în cadrul baletului acrobatic Spărgătorul de Nuci. O vioară din 1698, an în care Stradivari a produs cel puțin 15. Și fiecare are un nume: Montbel, ex-Rouse (Boughton), Marie Schumann, ex-Burmester, Kortschak (Joachim), Weinberger (ex-Vornbaum), L’Alouette (ex-Ferdinand David), Greiner, Baron Knoop. Sau Theonville, Thoulow, Hellier, Vatelot, Bergman (Oppenheim), Eckstein (Lovett) – după cel mai cunoscut deținător ori după cel mai talentat violonist care le-a mânuit corzile.

De ce sunt viorile Stradivarius atât de căutate? Fiindcă nimeni nu mai știe de 300 de ani să fabrice niște instrumente cu un sunet atât de profund.

Dincolo de substanțele cu care au fost tratate, specialiștii atrag atenția asupra compoziției lemnului de molid și arțar din care sunt confecționate, ce provin din „mica eră cuaternară” care a cuprins lumea între 1550 și 1850.

Istoria lutierilor cremonezi nu începe însă cu celebrul Stradivari, ci cu Andrea Amati, care a fabricat viori la mijlocul secolului XVI. Fii săi, Antonio și Girolamo, sunt cunoscuți mai ales pentru violele lor.

Iar adevărata desăvârșire a meșteșugului familiei Amati e atinsă de Niccolo (1596-1684), care a construit tiparul „Grand Amati”, ajutat de ucenicii săi, Andrea Guarneri și Antonio Stradivari.

Și important în familia Guarneri nu este Andrea – ucenicul lui Amati -, ci fiul său mai mic Giuseppe (1666-1739) – numit filius Andreae – care a preluat afacerea tatălui în 1698 pentru a concura, asistat de Carlo Bergonzi, cu Antonio Stradivari.

Am ajuns până la urmă și la marele Stradivari (1644-1737). Din cele 1.100 de viori, viole, violoncele, chitare (chiar și o harfă), mai mult de jumătate (650) au rezistat până astăzi, ca dovadă că n-au doar un sunet de neegalat, ci sunt și extrem de fiabile.

Atenție însă: instrumentele lui din perioada bresciană (1690-1698) se vând cu sume doar de ordinul sutelor de mii de dolari, cele care fac milioane sunt din perioada de aur (1698-1725) – cu un vârf în intervalul 1716-1717.

Stradivarius este numele latinizat al lutierului, așa cum semna el instrumentele: „Antonius Stradivarius Cremonesis Faciebat Anno…”.

Însă după 1730, când calitatea instrumentelor scade, sunt semnate numai cu: „Sotto la Desciplina d’Antonio Stradivari F. in Cremona” și nu se mai știe exact dacă sunt fabricate de mâinile lui Antonio ori ale fiilor săi, Omobono și Francesco.

Totuși, până la urmă, Guarneri și-a luat revanșa. Mezinul lui filius Andreae, Bartolomeo Giuseppe (1698-1744) – cunoscut drept Guarneri del Gesù – a reușit să facă instrumente cu coarde cel puțin la fel de bune ca ale lui Stradivari. Ca dovadă, vioara preferată a celui mai mare violonist al tuturor timpurilor, Niccolo Paganini, nu era un Stradivarius, ci un Guarneri del Gesù din 1743: Il Cannone.

Conform opiniei violonistului irlandez Nigel Kennedy: „Natura sunetului unei viori Guarneri del Gesù este foarte adâncă, un ton profund, este un instrument flexibil, superb! Am avut și un Stradivarius, despre care pot spune că este o Catherine Deneuve, pe când Guarneri e ca… Sophia Loren, mai puțin ezoteric, dar fantastic! Când scoți un Guarneri din cutie, îți spune: «Cântă cu mine!», pe când Stradivarius-ul parcă ar zice: «Ai grijă cu mine!»”.

La celebritate, însă, Stradivari îi întrece cu mult pe del Gesù și toți Guarneri la un loc. Napoleon a deținut trei viori Stradivarius (Molitor – 1697, Berthier – 1716, Recamier – 1727) și a reușit să scape din mâini violoncelul lui Duport, care păstrează până astăzi „amprenta” împăratului.

Arthur Conan Doyle i-a pus în mână lui Sherlock Holmes tot un violoncel Stradivarius.

Iar acel Stradivarius blestemat – omolog al diamantului Hope – care a făcut subiectul filmului „Red violin”, este vioara familiei Mendelssohn achiziționată de Elizabeth Pitcairn în 1990 cu aproape un milion de lire.

„A diamond is forever”, spune sloganul De Beers, fiindcă nu prea există ceva mai scump și mai rezistent pe lume precum diamantele istorice Koh-i-noor, Orlov, Shah, Regent, Dresden sau Hope. Poate numai ouăle de aur ale lui Fabergé costă la fel de mult și tablourile lui da Vinci, Rembrandt, Picasso și van Gogh.

Dar în orice caz și viorile Stradivarius sau Guarneri del Gesù ocupă un loc important. În intervalul 1875-2017, plasamentele în viori au fost mai rentabile decât cele în obiecte de artă și titluri de stat americane cu scadență la 10 ani.

Sigur că cel mai bun preț obținut pe o vioară licitată a aparținut unui Stradivarius. E vorba de Lady Blunt din 1721, care s-a vândut în 2011 cu aproape 16 milioane de dolari. Însă pe poziția secundă se găsesc nu mai puțin de trei Guarneri del Gesù, care au obținut câte 10 milioane de dolari la licitații, în 2007 Carrodus, iar în 2009 ex-Kochanski și Mary Portman. Urmate de încă un Guarneri del Gesù – Lord Wilton -, pe care a concertat Yehudi Menuhin, licitat în 1999 până la 6 milioane de dolari. Cu precizarea, că și Il Cannone, instrumentul lui Paganini, a fost asigurat pentru suma uriașă de 4 milioane de dolari.

În fine, pe următoarele locuri vin trei viori Stradivarius: Molitor, adjudecată în 2010 cu 3,6 milioane de dolari, Hammer – 3,5 milioane, în 2006, și Lady Tennant – două milioane, în 2007.

Dar, aceasta este piața licitațiilor, fiindcă au loc și achiziții directe. Herbert R. Axelrod a plătit în 1998 pe Hellier (1679) 6 milioane de dolari lui Thomas M. Roberts. El a cumpărat, în același an, cu 4 milioane ex-Andrejeus (1708-1709), Nippon Music Foundation a plătit, în 1994, aceeași sumă pentru Ladenburg (1736) și Academia Regală de Muzică din Londra, în 2005, pentru ex-Viotti (1709).

Iar în ceea ce-l privește pe Guarneri del Gesù, în 1998 Axelrod oferea 4,5 milioane de dolari pe Count Cessol (1736) și câte 4 pe ex-Sorkin (1731) și ex-Odnoposoff (1735).

Se vede treaba că Axelrod a fost o prezență extrem de activă pe piața viorilor de epocă. El a strâns la un moment dat 24 de viori și violoncele Stradivarius și 11 Guarneri del Gesù, cum n-a reușit nimeni niciodată. Vorbim totuși la timpul trecut, fiindcă prosperul proprietar de publicații despre creșterea animalelor a fost acuzat de evaziune fiscală și a început să vândă sub prețul de achiziție ori să doneze imensa colecție către Smithsonian Institute, New Jersey Symphony ori Banca Națională a Austriei.

Pe ex-Andrejeus, Axelrod a încasat 3 milioane, deși l-a cumpărat cu 4, pe ex-Odnoposoff – 3,5. New Jersey Simphony a dat 18 milioane de dolari pe 30 de instrumente evaluate la 49 de milioane.

Să vedem acum cine mai sunt cei care dețin cele mai multe Stradivarius din lume după ieșirea din scenă a lui Axelrod.

Trebuie menționată mai întâi și mai întâi Nippon Music Foundation – 17, urmată de Colecția de Stat a Rusiei – 16, New Jersey Symphony – 13, Academia Regală de Muzică din Londra – 12. Dar și Banca Națională a Austriei – 7, Muzeul Muzicii din Paris – 6, David L. Fulton – 6, Anonymus Stradivari Society – 6, Biblioteca Congresului Statelor Unite – 6, Smithsonian Institute – 5 etc.

Iar cele mai multe viori Guarneri del Gesù le are David L. Fulton – 6, câte 3 deținând Banca Națională a Austriei, New Jersey Symphony și The Juilliard School of Music din New York.

După toate probabilitățile, pe termen mediu prețul Guarneri del Gesù îl va depăși pe cel al viorilor Stradivarius fiindcă sunt la fel de bune, dar mai puține. Înseamnă că David L. Fulton a făcut o afacere excelentă.

De fapt, e posibil ca vioara cel mai scump vândută vreodată să fie deja un Guarneri del Gesù din 1741: Vieuxtemps, pe care a concertat și marele Itzak Perlman. Se crede că persoana care a achiziționat vioara, în 2012, pentru a i-o oferi violonistei Anne Akiko Meyers, ar fi plătit peste 16 milioane de dolari. 

Și totuși vioara care se crede a fi cea mai valoroasă este tot un Stradivarius – Messiah (1716) – singura considerată în stare nouă. Ea e evaluată la 20 milioane de dolari și aparține muzeului Ashmolean din Oxford.

Ceea ce nu trebuie uitat însă este că Stradivarius se și fură. Le Marien (1714) a fost achiziționată cu un milion de dolari în 1998 și a dispărut din New York în aprilie 2002. Tot la New York, în 1996, a dispărut Davidoff – Morini (1727), estimată la 3,5 milioane dolari. Aceeași soartă a avut-o cea mai mare vioară a lui Stradivari – Colossus (1716) – pe care s-au plătit 770.000 de dolari în 1987 și care a fost văzută ultima oară în 1998 în casa violonistului Luigi Alberto Bianchi. În fine, în 2006, pe când făcea un raid prin locuința unor traficanți români de droguri și carne vie, poliția din Barcelona a fost surprinsă să descopere un Stradivarius din 1715…

Morala e aceeași ca și în cazul altor comori de artă, atunci când le tratăm ca business. Când dobânzile și acțiunile dezamăgesc, când ouăle Fabergé sunt bine fixate în colecția lui Victor Vekselberg la Moscova, când aurul și argintul fluctuează intens, se poate găsi un plasament la fel de profitabil precum diamantul. Scump, dar care respectă principiul „sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin”.

Milionarii români nu-și dau seama că în loc să cumpere câte zece Grigorescu, pot achiziționa o schiță de da Vinci pe care s-o depoziteze într-un cartuș de lemn în buzunarul de la piept. Sau, de ce nu, niște viori Stradivarius ori Guarneri del Gesù care, spre deosebire de diamante, au și valoare de întrebuințare. Iar după ce le asigură le pot da pe mâna unor mari violoniști ce se duelează și implicit le fac reclamă deținătorilor crescându-le prețul.