De ce nu mai avem personaje memorabile precum Hercule Poirot?

“Hercule Poirot, un detectiv belgian ajuns celebru la nivel internațional, a murit în Anglia. Nu i se cunoaște vârsta. Domnul Poirot și-a câștigat faima ca detectiv privat după ce s-a retras din poliția belgiană în 1904. Cariera sa, a cărei cronică a fost scrisă de doamna Agatha Christie, creatorul său, a fost una dintre cele mai ilustre din belestristică. Către sfârșitul vieții sale, avea artrită și era bolnav de inimă. Adesea se deplasa într-un scaun cu rotile și era transportat din dormitorul său în salonul public al azilului Styles Court din Essex. Purta perucă și mustață falsă, pentru a disimula semnele îmbătrânirii, care îi ofensau vanitatea. În perioada sa activă era întotdeauna îmbrăcat impecabil”.

de Ionuț Bălan

Așa începe singurul ferpar al unui personaj fictiv apărut  vreodată îm The New York Times. Textul, publicat în 1975, anul ultimului roman al Agathei Christie în care apare Poirot, nu este un simplu anunț mortuar: este un adevărat articol biografic și critic, de o lungime apreciabilă. Pe 3 noiembrie anul acesta și-a avut premiera a patra ecranizare a romanului Crima din Orient Express, apărut pentru prima dată în 1934.

Nici în literatură și nici în cinematografie nu mai apar personaje de o asemenea forță. Oare de ce?

Poate pentru că s-a modificat canonul literar, ca să nu spunem că însăși ideea de canon a fost destructurată. Da, deși romanele Agathei Christie ar putea fi privite cu condescendență, ca literatură minoră, “de divertisment”, canonul clasic e pe deplin prezent la baza lor.

Iar unul din elementele de bază ale canonului este individualitatea și unicitatea persoanei umane. Oamenii nu sunt o masă amorfă, indivizii nu sunt interșanjabili, individualul are preeminență în fața colectivului. Doar așa poți dezvolta ca scriitor persoane unice, irepetabile, memorabile. Doar așa poți crea identități umane reale, singulare care, iată, ajung să fie onorate la dispariția de pe scena literaturii precum oamenii în carne și oase la moarte.

În schimb, pseudocanonul modern și postmodern decretează că identitatea umană e ea însăși o ficțiune utilă și tendențioasă, un “construct socio-cultural” menit să prezerve puterea “clasei dominante”. Nu mai există destin, ci doar întâmplări disparate fără logică. Nu mai există liber arbitru, ci numai influențe sociale exterioare, de clasă, rasă și gen. Individul a murit, iar literatura și cinematografia se mai ocupă doar de mase și colectivități. Unde mai apar personaje aparent puternice, sunt tratate exclusiv în cheie ironică, în scop de deconstrucție, iar ceea ce rezultă nu mai este portretistică, ci caricatură.  

Nimic din toate astea nu e lipsit de legătură cu economia. Sângele acesteia, care face posibile schimburile, economisirea și acumularea de capital – ne referim la bani – s-a subțiat într-atât încât a rămas o pură ficțiune. La debutul lui Poirot, aveam etalonul aur, iar devalorizările inflaționiste menite să reducă artificial datoriile statelor erau privite și condamnate drept ce erau, nu ridicate în slăvi drept minuni de inovativitate botezate pompos “relaxare cantitativă”. Piața și inițiativa privată erau libere, iar stăpân era clientul, nu influencerii din marketing. Logica elementară era încă prețuită. Educația forma caractere încă. Astăzi, în lipsa lor, suntem obligați să ne întoarcem la bătrânul Hercule Poirot. 

Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei „Finanțiștii”, publicist la „Jurnalul Național”, „Săptămâna financiară”, „Piața financiară”, „Curentul”, „Bursa”, „Evenimentul zilei”. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro