Despre actorie, cu dragoste

Foto: Alex Gâlmeanu

Nu se consideră celebră, cu toate că joacă în filme și piese de teatru de la vârsta de 9 ani. A fost parte a unor producții americane de succes care au ajuns pe marile ecrane din România și, în prezent, poate fi văzută în serialul Emerald City, realizat de NBC.

Ana Ularu este dovada vie că un actor de succes, recunoscut pe plan internațional, poate rămâne un om cât se poate de modest și de cald. Încă din primele minute ale întâlnirii noastre, am avut sentimentul că mă aflu la un ceai cu o prietenă. Și, pe lângă aceasta, am simțit că stau de vorbă cu o persoană foarte norocoasă, care practică exact meseria pe care o iubește.

Ai început să joci în filme la o vârstă foarte fragedă.

Primul rol l-am jucat la 9 ani. Mama mea e scenograf și lucra, pe vremea aceea, în coproducții româno-franceze. Am început să îi citesc scenariile în timp ce și desenam pe ele. Căutam un rol de fetiță. Când l-am găsit, am rugat-o să mă ducă la probă. Era un rol de copil francez. Am dat două probe și am luat.  Așa am învățat și franceza. Atunci când ești mic, ai mult mai puține inhibiții, ceea ce este un mare avantaj. Faci pur și simplu ceea ce ți se spune, fără să mai treci prin 1.000 de filtre. 

Ce trăsături trebuie să aibă un actor? Cât de importante sunt trupul sau frumusețea?

Expresivitatea este esențială. Eu nu cred că actorii trebuie să fie foarte frumoși. Trebuie să fie interesanți și este foarte important să aibă șarm. Trebuie să fie inteligenți. Cred foarte mult că un actor trebuie să fie cult. Este foarte important să citești cărți, să vezi filme, să vezi teatru, să știi ce se întâmplă în jurul tău. Să știi ce se întâmplă inclusiv în politică, dar nu numai astăzi, ci și ce s-a întâmplat în urmă cu 600 de ani în politică. Cred că trebuie să știi al naibii de multe ca să fii un actor bun. Nu o să joci tot timpul fătuci și băieței contemporani.

De asemenea, îți trebuie foarte multă pasiune reală ca să poți fi actor. Pentru că nu e minunat tot timpul. Nu sună telefonul tot timpul. Poate stai luni întregi degeaba, chiar și ani. În timpul ăla trebuie să poți să te menții viu.

Ai trecut prin asta?

Normal! Și m-am deprimat teribil. M-am menținut vie văzând spectacolele colegilor mei. Am o generație minunată. M-am menținut în lumea asta. Am avut, la un moment dat, vreo jumătate de oră în care m-am gândit că poate ar fi cazul să dau la psihologie pentru că, uite, nu se întâmplă nimic. Aveam totuși noroc să fiu implicată în niște spectacole începute mai demult. Dar nu suna telefonul pentru ceva nou.

Poți, ca actor, să faci ceva ca să sune telefonul?

Dacă e ceva de făcut… eu nu am știut niciodată.

Cum a început cariera ta internațională?

Totul a început cu o probă. Pictam un car pentru decorul spectacolului meu de master anul I, când îmi sună telefonul. Mi s-a spus: Vino la proba asta. Era un rol de femeie de 33 de ani. Am replicat că eu am doar 23, dar mi s-a răspuns: Vino. Acea probă mi-a adus rolul din filmul „Periferic“. Pur și simplu m-am bucurat să fac acest film. Nu m-am gândit nicio clipă ce o să îmi aducă. Și mi-a adus. Enorm de mult. Toată aventura internațională i se datorează lui Bogdan George Apetri, regi­zo­rul filmului „Periferic“, căruia eu îi mulțumesc de câte ori îl prind. Trei ani mai târziu, am fost propunerea României pentru festivalul de film Shooting Stars de la Berlin. Am luat premiul. Acolo mi-am întâlnit prima agentă. A venit țintit la mine. Era două noaptea. A doua zi aveam avion către București. Ea m-a întrebat: „Vrei să vii mâine la Londra?“. Am avut norocul să zic „Da“.

Cum e atunci când nu iei o probă?

Cu timpul, ți se mai osifică armura. Nu te mai lovește chiar orice glonte de cauciuc. Uneori te doare foarte tare. În cazul meu, cel mai dureros este când dau probe în România. Dai o mie de probe și ești aproape, aproape să iei rolul pe care ți-l dorești, dar nu-l iei. Te doare. Refuzurile din țară mă dor mult mai mult decât cele din străinătate.

Foto: Mihaela Marin

De ce te încăpățânezi să dai în continuare probe în țară, chiar dacă ai foarte mult de lucru în străinătate?

Este o alegere absolut conștientă să rămân aici. Nu am mers niciodată să bat la uși în străinătate și apoi să mă întorc cu coada între picioare. Am rămas aici. Vreau să fiu o actriță româncă, care lucrează și în străinătate, dar care lucrează și în țara ei. Îmi place ce se întâmplă în țara noastră în artă. Faptul că am devenit cunoscută internațional m-a încurcat groaznic aici. Asta din cauza preconcepției pe care o are lumea, cum că aș fi mai scumpă.

 

Cum a fost să lucrezi cu actori străini de talia lui Tom Hanks, Jennifer Lawrence sau Bradley Cooper?

Am avut șansa ca toți oamenii celebri pe care i-am cunoscut și lângă care am lucrat să fie niște oameni foarte generoși și foarte simpatici, în frunte cu Tom Hanks. Sunt foarte respectuoși față de ceilalți actori. Cred că o condiție a măreției e tocmai generozitatea. Mai cred și că să fii o ființă simpatică și decentă îți asigură longevitatea în meserie.

Nu e greu să nu îți pierzi capul atunci când ai succes?

Eu nu simt că fac niciun efort.

Cum te simți atunci când oamenii te recunosc pe stradă? Care e gustul celebrității?

Pe mine nu mă recunoaște lumea pe stradă. Doamne, dar ce liniștită merg cu metroul! În general, dacă mă recunoaște cineva, este pentru că merge la teatru. Filmele mele nu au ajuns decât foarte puțin pe aici. Când te recunosc genul acesta de oameni, nu te agresează și te felicită într-un mod foarte frumos. Vai și ce te bucuri atunci!

Am citit că una dintre pasiunile tale este reprezentată de călătorii. Care este destinația ta preferată?

Călătoria cu lucru este pasiunea mea! Atunci când lucrezi într-un loc, locuiești în mod real acolo, pentru o perioadă destul de lungă de timp. Ajungi să cunoști magazinul din colț, să te învârți altfel prin oraș decât o face un turist care are de bifat obiectivele din broșurică. Întotdeauna îmi fac timp să vizitez măcar puțin locul în care filmez.

Cum îți petreci timpul liber? Ce muzică asculți în mașină?

În general îmi place să fiu cu treabă mai mult decât să am timp liber. Nu am mașină, pentru că nu știu să conduc. În căști, ascult „rockangeală“ maximă. Și muzică electronică.

Cum îți dorești să arate viitorul tău profesional?

Îmi doresc să am de lucru tot timpul. Vreau să dau cât mai multe probe și să îmi dau seama dacă rolurile acelea sunt pentru mine. Vreau să am cât mai multe proiecte în România. În decembrie, când am pornit repetițiile pentru piesa „O intervenție“, care se joacă la teatrul Act, am început să lucrez și la un film. O lună am trăit dintr-o valiză, dar am fost extrem de fericită.

Care este onorariul tău pentru un film? Cum îl stabilești?

De partea financiară se ocupă agenții. Dar e un mit că dacă un actor are agent e foarte scump. Sumele sunt stabilite de agent și de cei care fac oferta, dar contează și cât de mult îmi doresc eu să fac filmul. Am făcut filme pe foarte puțini bani, pentru că îmi plăceau foarte mult scenariile. Am făcut filme studențești gratis, pentru că mi se pare normal să lucrez cu studenții. Am făcut videoclipuri gratis pentru prie­tenii mei, deci nu am o limită minimă. Pe de altă parte, dacă aud că e o producție cu foarte mulți bani, mă enervez cum ne-am enerva toți când mi se oferă prea puțin.