Fotograful

Este doctor în fotografia de arhitectură. De 15 ani fotografiază zi de zi Bucureștiul, de 15 ani se află la catedra Universității de Arhitectură. Vlad Eftenie surprinde nemaivăzutul cotidian. 

Cine este astăzi fotograf?

Sunt mai multe tipuri de oameni care se apucă de fotografiat. Cei mai puțini sunt cei care au chemare. Ei sunt rari și nu prea îi vezi că pun întrebări. Nici eu nu am întrebat pe nimeni, m-am apucat de treaba asta și am cercetat-o singur. Mai sunt unii care îi văd pe alții că au succes și vor și ei să aibă succes. Și din păcate, instrumentul este foarte accesibil. Ai un telefon în momentul ăsta, pui mâna pe el și faci o poză, o distribui pe rețele și zici că ești fotograf. Uite, eu nu aș putea să scriu o poezie și să mă declar poet. Nu aș putea să scriu un text și să mă declar scriitor, nu aș putea să desenez o tușă și să mă declar pictor. Dar iată că la fotografie, lumea poate să facă asta și nu există niciun risc pe de altă parte. Domeniul nu se devalorizează. Deși sunt foarte mulți oameni care cred că fac fotografie,fotografia adevărată e făcută de aceiași oameni care se pricep. Asta nu înseamnă că nu există un creuzet extraordinar pe care alte arte nu îl au, de a naște și de a descoperi talente. Înainte, fotografia era făcută doar de anumite persoane: aveai aparate, aveai studio, erai profesionist. Acum, oricine devine fotograf. Și chestia asta cu “hai să ne dăm like-uri” e de fapt un semn al dorinței de a conta, de a exista, de a fi prezent și de a avea influență. Majoritatea oamenilor, și cred că nici eu nu am scăpat, sar la un prag de like-uri: „am făcut 1.000 de like-uri!”, „am ajuns la 1.000 de follow-eri”, „Nu mă laud, doar afișez”…. În ziua de azi, e o capcană pentru ego cam în toate domeniile. Iar chestia asta cu rețelele de socializare te transformă în fotograf peste noapte, în persoane adulate imaginar peste noapte și în persoane influente peste noapte, și tot felul de lucruri devenite peste noapte. Ori, cumva, timpul cerne și până la urmă eu las timpul să decidă și pentru mine, și ce devine valoare. Dacă ești sincer, e o cheie care deschide poarta acestui domeniu. Dacă ești sincer, dedicat, devotat și perseverent. Cam astea sunt cheia de reușită în orice domeniu.   

 

Ce a fost mai întâi: fotograful sau arhitectul?

Mai întâi cred că a fost visătorul. Eu am fost pescar, am fost pasionat de trenuri (și încă sunt), am avut tot felul de pasiuni. Dar am crescut într-un mediu, în familia mea, în care am avut mereu acces la reviste de arhitectură. Reviste de arhitectură pe care eu le parcurgeam însă privind pozele. Pozele clădirilor. Așadar, arhitectura a fost prima, comunicată însă prin fotografie. Și iată că într-un fel sau altul, am ajuns să comunic la rândul meu orașul, stările, prin fotografie, pentru că poate așa mi-am inoculat încă de mic, imagini. Crescând într-un mediu de arhitecți, birou de proiectare, apoi Universitatea de Arhitectură, am practicat și practic arhitectura, într-un mod poate discret astăzi. Pentru că am prins și perioada crizei și atunci s-au închis multe “motoare”. Iar în momentul în care s-au închis motoarele am zis: am mai mult timp, vreau să fac ceva interesant și atunci am început să explorez. Și am început să explorez orașul prin fotografie. Și acest lucru nu s-a rezumat numai la a poza, ci am și teoretizat tot ce fac. Și am transformat-o într-un curs la Universitatea de Arhitectură. Așa că tot ce absorb, redau tot către arhitectură. Deci arhitectura îmbracă totul și în cutiuță sunt mai multe bomboane, ca în filmul (revăzut recent) cu Forrest Gump. Arhitectura îmbracă, e casa pentru mine și înăuntru găsesc multe camere și multe lucruri interesante, din diverse domenii: urbanism, fotografie, detalii, design..

Ce înseamnă Bucureștiul pentru fotograful Eftenie, ce înseamă Bucureștiul pentru arhitectul Eftenie?

Înainte de toate, era Bucureștiul copilului din mine. Am crescut în Drumul Taberei și am și acum flash-uri de memorie: când ieșeam din bloc, direcțiile de privire, faptul că vedeam Cinematograful Favorit din balcon și știam ce film vine încă de când montau panoul, blocuri, școala, terenul de sport. Cartierul arăta interesant și totuși nu avea nimic de criticat. Știu că au început să răsară alte blocuri în anii ’80  și s-a densificat totul și mă întrebam de ce e mai multă umbră decât înainte.

Bucureștiul este un mix care mă inspiră în fiecare zi. Este un mix de lucruri extrem de bune, pe care eu le admir în fiecare zi. Uite, de exemplu, Ateneul. Trec pe la Ateneu în fiecare zi, discuția noastră are loc la Ateneu…Sigur că poate fi oricare alt loc, sunt multe locuri interesante în oraș, dar aici mi-am găsit eu, dacă vrei, nodul emoțional central. Atâta timp cât Bucurestiul oferă un Ateneu, e bine. Sunt alte orașe care nu au astfel de locuri privilegiate. Pe de altă parte, sunt alte orașe care par alcătuite doar din locuri privilegiate, vezi Parisul sau Londra.

Orașul suferă, orașul a fost agresat permanent. Epoca Ceaușescu i-a distrus o cincime din suprafață, iar epoca post anii ’90 i-a definitivat, dacă vrei, o anumită distrugere morală, prin arhitectura de foarte proastă calitate construită sau în totală ignorare a legilor orașului și luând în considerare doar clientul. Erau, într-o vreme, o mie de discuții: ce e mai important, comanda sau ce devine orașul de fapt? Și s-a mers mult mai mult pe câștig, pe speculă imobiliară și pe tot felul de alte lucruri care au stricat fața orașului, într-un moment în care aveam șansa să îl preluăm și să îl bandajăm, să îl facem bine după tot ce s-a întâmplat după Ceaușescu. Din contră. S-a definitivat o distrugere iremediabil, case monument date jos peste noapte, știm foarte bine scandalurile, care sunt înlocuite cu niște obiecte de o vagă calitate. Și atunci orașul suferă. Suferă pentru că noi suferim. Nu toți, desigur. Eu mi-am găsit un mod de viață bucuros și optimist în oraș, fericit, pentru că am o rutină care să îmi facă bine. O să zici: da, dar tu ignori faptul că multe lucruri nu merg, faptul că se fură, că se demolează. Nu, nu ignor. Dar găsesc și lucruri bune. Și atunci o să vezi în pozele mele, revin și la fotograf, faptul că am fost incapabil să arăt partea rea, sau neplăcută, sau umbrită a orașului. De la început. Cumva, fiind înconjurați de lucruri ciudate, mi-a venit să găsesc mai interesant un detaliu pozitiv decât unul pe care oricum îl cunoaștem și care ne înconjoară. Și a prezenta Bucureștiul într-o manieră pozitivă, încrezătoare, a devenit un “quest”, o provocare pentru mine și nu mi-am imaginat că va fi până la urmă un mod de a fi al meu, legat de oraș. Pentru că eu sunt un optimist, în sinea mea, și văd lucrurile pozitiv. Chiar dacă uneori pot să fiu acuzat de ignoranță sau știu eu ce altceva. Repet: nu ignor nimic, doar că prefer, așa cum lumea nu pune accent decât pe lucrurile negative, văd oameni care doar se plâng, se plâng, se plâng…Eu zic: stai puțin, dar e și ceva bun, asta! Sigur că devine un soi de luptă când sunt 90 de păreri “contra” și sunt două “pentru”, zici că ești pierdut cu părerea ta “pentru”. Dar poate că un sâmbure de bine, o scânteie de aici, una de colo…Eu de ani de zile lucrez în ideea de a inocula această imagine pozitivă, dar nu o fac voit. Eu asta fac oricum. Adică nu e gest voluntar, calculat. De exemplu, știu când se sincronizează semafoarele și o să arăt o stradă goală, pustie, în timp ce orașul forfotește. Și o postez pe facebook și lumea zice: n-are cum să fie așa ceva! Păi uite că așa era acum…fix în momentul ăsta când e haos, pentru 10 secunde nu a fost nicio mașină în câmpul meu vizual…Și atunci speculez chestia asta și pare că orașul e trăibil, locuibil și foarte plăcut. Contează ce privire ai.

Contraste și armonii…

Arhitectul suferă și în același timp vede cu un ochi critic, dar care nu judecă, ci care evaluează. Sunt și lucruri bune, sunt și lucruri rele. Lucrurile bune le admir, îmi pare rău că nu sunt făcute mai multe azi, că sunt mai multe poate din perioada interbelică, din antebelic, poate din zona modernistă. Dar sunt urme rare, pentru că Bucureștiul a suferit, a avut incendii, cutremure, s-a demolat, s-a restaurat fără să se țină cont de anumite lucruri. După care vin moderniștii și din fericire Bucureștiul păstrează, și chiar în România dacă vrei…Avem în Transilvania art deco, art nouveau, Bucureștiul are un fond modernist interbelic extraordinar care suferă și o să cadă la niște cutremure mai mari. Modernismul rămâne un reper în București și avem din fericire oriunde întorci ochii o clădire din zona interbelică, art-deco/cubism. Art-deco se observă mai ales prin detalii de feronerie și este o plăcere să te plimbi prin zona Armenească, Icoanei, Ioanid și să observi astfel de detalii. Iar ca fotograf este o provocare întotdeauna de ce subiect alegi. Eu, care îmi extrag subiectele din realitatea cotidiană, din viața de zi cu zi, deci nu mi le construiesc, ci mi le extrag din realitatea lucrurilor așa cum sunt ele, sincere și vizibile, eu neinventându-mi subiectele, extrag din realitate ceea ce văd. Or, cu toții vedem lucruri care ne influențează în mod negativ în general, dar prin privirea mea încerc să extrag ceea ce poate fi semnificativ pozitiv, interesant, diferit, altfel, relevant. Asta e foarte important. Și am învățat în timp să lucrez cu lumina, inițial lucram doar cu spațiul, mă interesa doar subiectul în sine, nu conta nimic altceva. După care am încput să capăt tehnică, viziune și să înțeleg mai bine de fac, și să nasc cadre mai complexe. Și acum mă joc cel mai mult cu lumina și culoarea, deși inițial lucram alb-negru, într-o formă abstractă. Evoluez împreună cu stilul meu, stilul evoluează cu mine și chiar cu orașul.

Uite, anul trecut am pozat toamna, minut cu minut. La Radio România Actualități este “fotbal minut cu minut”, la mine era toamna minut cu minut. Am pozat-o de la prima urmă de dungă roșie pe o frunză până la prima zăpadă. Anul ăsta fac altceva, pentru că mi-am dat seama că am deja o galerie impresionantă de poze cu toamna și că n-are rost să le repet. Știu exact fiecare locșor din centrul orașului, când să stai, unde să stai, ce poză să faci. Cum aș putea să (mă) mai impresionez? Așa că trebuie să fac altceva. Și am început să privesc altfel, să mă duc la alte ore, să mă duc în altă parte. Am făcut mai puține cadre toamna asta, dar poate mai intense. Am trecut și pe Facebook la mine într-o galerie îndelung aclamată, cu share-uri etc. Oamenii au intrat în contact cu mesajul meu, despre asta e vorba. Am învățat să trăiesc cu viața orașului, în ritmul lui, lumina, momentele, temperatura, oamenii, să-i simți, să-i vezi, începi să recunoști fețe prin diverse locuri. Mă simt deja ca un om de-al locului, când merg prin oraș. Ca la mine acasă. Pentru că de 15 ani fac poze zi de zi în București, astfel încât eu sunt un fel de prezență apriorică, sunt omniprezent chiar și prin absență. Sunt „acolo”! Și mă simt bine pentru că timidul din mine și-a găsit un punct de reper în felul ăsta, în a fi stăpân pe sine într-un oraș plin cu necunoscuți. Eu sunt la mine acasă la Unirii, la Universitate, în Drumul Taberei, zona Piața Victoriei, Herăstrău, am un traseu lung, de vreo 12 km prin oraș, de la Brâncoveanu până la Piața Presei Libere. Nimic nu îmi scapă, totul poate să se transforme într-un mesaj vizual. Văd cinematografic tot ce mi se întâmplă…Noi trebuie să ne dăm seama unde ne aflăm, nu să vorbim cu lucrurile să se așeze cum vrem noi.

Mirrorless sau DSLR?

Concluzia pe care am tras-o recent: nimic nu înlocuiește pe nimeni. Inițial, lumea și-a aruncat aparatele pe film, zicând: gata, a apărut digitalul, am scăpat de film, vând tot! Atunci mi-am cumpărat eu aparate pe film extraordinare, de la oameni care le folosiseră puțin și voiau să scape de ele. Nu mai găsești aparatele alea acum, că nu mai are cine să le vândă. Întâi a fost filmul pentru mine, apoi a venit digitalul, a revenit filmul, după care a fost telefonul mobil, după care digitalul și tot așa… Cert e că nu poți înlocui un aparat pe film cu un aparat digital, nu poți înlocui un DSLR cu un mirrorless, nu poți înlocui cu un mirrorless cu un telefon. Sigur că în viața de zi cu zi ne întâlnim și zici nu mai iau aparatul cu mine, iar doar telefonul că oricum mă duc până acolo și mă întorc. Ok! Dar dacă ai un job de făcut, dacă ai un reportaj de făcut, un material de ilustrat, dacă ai o anumită temă de lucru, e bine să fii pregătit, să ai și, și. Eu am tras cu SLR-uri pe film absolut profesionale, după care am trecut pe digital DSLR, Nikon-ul mei „vechi” cu care am făcut ceea ce nimeni nu credea că se poate face. Cu D5100 pe care îl am în continuare, din 2011, am tras cam 5 ani cu el zi de zi, el nu e pregătit să lucreze la temperaturi sub 0 grade. Am pozat cea mai aclamată iarnă a mea, de -25 de grade, cu el. „Sărutul din zăpadă” e făcută cu el, fotografia premiată la Sony World, cu prima ninsoare, de noapte, e făcută tot cu el. Dacă mă luam după fișa tehnică și mă uitam că ăsta nu știe cutare, cutare, cutare, nu îl mai cumpăram. Îl luasem pentru calitatea imaginii jpeg, eu nu trag raw. Nu trag raw pentru că nu am loc de depozitare si nu stau atât de mult pe calculator sa procesez. Asa că nu am ce să fac cu raw, mă descurc din jpeg. După ce am tras cu acest DSLR cinci ani, și am scos tot ce se putea scoate de la el, mi-am dat seama că vizorul e cam mic, că n-am stabilizare, am început să testez aparate mirrorless, mi-au trecut toate prin mână. Am avut șansa să vină producători la mine, să zică: ia aparatul si joaca-te cu el.Ăsta e un privilegiu de care mă bucur și pe care îl apreciez in ziua de azi, să testez dupa voia inimii și lumea are încredere în ce fac și ce zic eu. Am trecut prin toate mărcile, dar m-am apropiat mai mult de Panasonic. Am ajuns să îmi aleg aparatele în funcție de ce obiective pot folosi pe ele. Au acest obiect 7-14 mm, wide și foarte compact, pus pe un body care are stabilizare în 5 axe, filmează 4K, post-focus etc. Am trecut mai degrabă în a folosi ergonomia noii tehnologii. Pasul următor însă va fi să îmi iau un DSLR full frame, pentru că am niște obiective pe care de-abia aștept să le folosesc din nou, pe care le foloseam pe film mai demult, pe montura full frame și mi-e dor să mai lucrez cu această tehnologie, să simt aparatul în mână, să simt cum lucram eu pe vremuri. Și iată că avem o curbă, o creștere, o scădere și o revenire, o ducere și-o întoarcere.

Smartphone-ul ca aparat foto?

Orice aparat foto e bun, depinde cine și cum îl folosește. Smartphone-ul a devenit deja în ziua de azi o sculă super performantă. Cu orice smartphone ai lucra, în proporție de 70/75% dintre producători folosesc senzori Sony. Atâta timp cât știi că depinde de tine cum iese poza, el e un simplu martor care înregistrează cum poate el, și de tine mai depinde cum o prelucrezi. Țin un curs despre cum să faci poze cu telefonul mobil, care a ajuns la a șasea ediție și este “sold out”, 100 de persoane au participat la curs. Lumea încă nu realizează potențialul maxim al camerei foto de pe telefonul mobil. Când mi-am luat eu doctoratul în fotografia de arhitectură, în principiu, toți arhitecții știu să facă poze, nimeni nu se gândea că pot crea un instrument metodic. Toată lumea poate să facă poze cu mobilul, poți să faci chiar super-chestii cu el, dacă urmărești câteva reguli mari și late. Și atunci, scopul meu este de a ajuta conștientizarea potențialului unor lucruri la care lumea nu se gândise până atunci.

Ce înseamnă facebook-ul pentru tine?

Facebook-ul a venit într-o noapte. Mi-am făcut cont prin 2008. Eram deja pasionat de socializare online de când eram prezent pe „Bad or Good”, un site de fotografie, un fel de Vietnam al fotografiei românești, un fel de guerilla al fotografiei, de unde am rămas și în viață și învingător, ne-am cunoscut acolo mulți fotografi care încă activăm și am devenit prieteni, dar au fost lupte crâncene pe frontul fotografiei. Și într-o noapte am aflat că există această rețea și cum eram dornic de a-mi afirma mesajul și de a mă exprima, evident am aderat la această platformă. Nici nu aveam prieteni la început, am reușit să îmi încheg un cont cu urmăritori, cu o istorie…Dar foarte ciudat e că ne-am schimbat comportamentul pe Facebook. Te aștepți ca acolo în galeria ta de poze, oricine intră să se uite. Nu intră absolut nimeni să vadă ce am făcut ieri, darămite acum șapte ani. Pe facebook ești acum sau nu exiști. Și asta sunt conștient că pe mine mă consumă foarte mult. Fac pauză de Facebook două săptămâni, trei, vreau să fac asta în fiecare an, mă simt ca și când m-aș fi regăsit pe mine însumi. Fără să îmi dau seama, alunec pe panta asta a consumului de a da din mine non stop, să fiu acolo. Prima ploaie, primul nor, prima frunză, primul fulg…E o cursă care consumă, de fapt. Și cred că am trecut de momentul ăla în care voiam să atrag neapărat atenția asupra mea. Cred că am mai crescut un pic (râde) și pot să hotărăsc eu ce ofer, când ofer, să mai vină și oamenii să mă mai întrebe, nu doar eu în întâmpinarea lor, ca un cățeluș care dă din coadă. Cum probabil că, în căutarea atenției, facem unii dintre noi. Eu cred că îmi asum chestia asta, cred că am făcut-o și o și fac din când în când. Nevoia de atenție și de validare. Sunt lucruri pentru care psihologii depun ore întregi de terapie, ca să te scape de ele.

Vlad despre Eftenie

În spatele activităților mele publice sunt un tip destul de timid și un mare antisocial. Am observat că nu prea îmi place să socializez, nu îmi plac party-urile, întâlnirile, tot felul de pretexte de “să fim cu toții..”, să ne hăhăim…Eu prefer liniștea, prefer să fiu eu cu mine, să îmi organizez eu timpul și modul în care îmi consum energia și cu curiozitatea de a vedea oameni. Dar sunt contradicții în mine. În spatele rigurozității, care sigur transpare din ce fac eu, stă curiozitate, stă joc, stă creativitate asociată cu o dezordine anume,dar imposibil de explicat. Și prefer să aleg eu pe cine văd, cum văd, când văd, decât să mă las purtat de un val de “hai să ne prefacem că suntem cu toții”, dar de fapt ideea e să apărem, să ne tag-uim…Nu îmi plac chestiile astea…Iar toată copilăria mea am fost atras de faptul că aș fi vrut să fiu, la rândul meu, chemat, dorit, implicat…Nu prea accept să mi se spună ce să fac. Și am observat asta din interacțiuni multiple. Sau accept atunci când cred în cauza respectivă…Dar eu sunt genul solitar și greu de integrat și cu toate astea sunt dornic de a fi integrat. Sunt o sumă întreagă de contradicții în mine, pe care nu le-am rezolvat și pe care le las să îmi conducă a trăi lucruri în continuare, speciale, interesante.

Dialogul cu fotografia

Dialogul meu cu fotografia este de fapt un dialog cu mine însumi. Mă întreb în fiecare zi ce să mai fac nou. Fiecare poză mă provoacă, pentru că trebuie să fac una și mai bună data viitoare. Încerc să nu mă repet, chiar dacă drumurile mele mă duc cam prin aceleași locuri, fizic. Am Cișmigiul, Parcul Izvor, IOR…Ei, cum faci să vezi de fiecare dată diferit? Și aici depinde doar de noi. Pentru că dacă m-aș lăsa purtat de rutină, n-aș mai putea să fiu eu, n-aș mai putea să fiu liniștit, pentru că spiritul meu de căutător, de explorator, ar fi adormit în momentul ăla. Or, eu folosind aceleași locuri în fiecare zi, încerc să văd ce e diferit în fiecare zi. Și diferiți suntem noi în fiecare zi. Așa că lucrurile devin destul de simple, dar profunde. Treceam prin Cișmigiu, am văzut o crenguță…cu o singură frunză…iată, se termină toamna…M-am apropiat și, dintr-un anumit unghi, prin frunzulița aia trecea o rază de soare. Și zic: fii atent cum e, asta e!…Cam asta se întâmplă în mintea mea când mă plimb. Încerc să văd lucruri care mă și conduc înspre o viziune specială, dar în a și căuta unicul, spectaculosul dintr-o situație mică. Detaliul important dintr-un lucru nevăzut. Ideea este să și vezi dincolo de pojghița asta de rutină, dar să pui și în lumina bună, să speculezi maxim.

Ateneul

Ateneul este atemporal sau arhetipal, mai degrabă. Vine cu imaginea lui clasică, cu ordinea lui interioară a stilului și aduce cu el o energie anume în locul ăsta. Pentru că e un părculeț în fața lui, e destul de multă liniște în jurul lui, deși este in centrul orașului (atunci când a fost clădit i se s-a reproșat că e departe de Centrul orașului, fiind inaugurat în 1889). E un fel de insulă de atemporalitate. Iar eu în sinea mea, noi, oamenii, dacă am conștientiza mai bine lucrul ăsta, suntem atrași de modul în care putem opri timpul în loc. Suntem niște mici gâze pe firul timpului și fiecare clipă e deja trecută. Avem în noi inoculată tema trecerii, ne curge cu fiecare strop de sânge, trecerea e în noi și probabil că mergând în oraș și privind lucrurile care par că nu trec și rămân, mă pot deconecta de starea asta de trecere interioară, intrinsecă și mă pot conecta la o stare de atemporalitate. Sigur că lumea se schimbă în jurul Ateneului, e primăvară, e toamnă, trec clipe…Prima crenguță înflorită de la Ateneu: 2.000 de like-uri, 1.000 de distribuiri…prima floare de tei – 2.000 de like-uri, 1.000 de share-uri…Prima chestie, mereu…asta înseamnă trecere. Or, Ateneul în sinea lui este un loc care îmi inspiră permanență. Și contrastul din mine, cantradicțiile din mine, conciliază contrastele astea între luminos și umbrit, între rapid și încet, între static și dinamic, între apropiat și depărtat, între trecător, efemer și permanent.