Lăsați plafoanele la locul lor, în construcții

Mulți oameni bine intenționați au salutat inițiativa politică de plafonare a dobânzilor la creditele acordate de bănci și IFN-uri. Dincolo de intenții, însă, aceasta suferă de mai multe erori de raționament. Prima ar fi aceea că instituțiile de credit ar putea realmente fixa dobânzi “oricât de mari ar vrea” pentru împrumuturile lor, din lăcomie după profit. Fără să negăm nici măcar respectiva “lăcomie”, trebuie să remarcăm că există plafoane “naturale”, de piață, care împiedică băncile să meargă oricât de sus cu costurile finanțărilor acordate. 

de Ionuț Bălan

Prima ar fi concurența. orice consumator, indiferent cât de «needucat» și «vulnerabil» ni l-am închipui, compară ofertele de pe piață. Iar orice comerciant, inclusiv băncile, preferă să mai taie din marja de profit pentru a-și vinde realmente produsele în loc să țină de preț și să rămână cu ele pe rafturi, cu pierderile de rigoare, dat fiind că a suportat la rândul său costuri pentru resursele atrase pe care nu a reușit să le plaseze din vina sa.

În al doilea rând, dobânzile considerate prea mari și refuzate de consumatori au același efect ca plafonarea dobânzilor: e ca și cum oferta oficială ar dispărea, iar clienții ar fi nevoiți să migreze către piața neagră, adică spre cămătari.

Pentru clienții atrași de ideea plafonării pe cale administrativă a dobânzilor la credite, cel mai util exercițiu ar fi să se imagineze pe ei înșiși de cealalltă parte a baricadei, nu ca plătitori, ci ca beneficiari de dobânzi, în postura de deținători de depozite bancare. Le-ar conveni oare această formă de restrângere a concurenței între bănci? 

Evident că, pentru soliditatea și sănătatea sistemului bancar, nu este bine ca băncile să-și asume pasive prea împovărătoare, pe care să nu poată să le compenseze din veniturile aferente activelor. Este vorba până la urmă de siguranța banilor depunătorilor. Însă acest lucru se reglează din normele de adecvare a capitalului și altele similare, suficient de flexibile cât să permită instituțiilor de credit să fie eficiente pe piață din punctul de vedere al concurenței, ținându-și totodată riscurile sub control.

În acest context, avem de învățat din experiența țărilor dezvoltate. Poate pare greu de crezut, dar în SUA, timp de aproape un secol, a fost în vigoare o reglementare care plafona efectiv dobânzile la unele depozite atrase de către instituțiile de credit. Așa-numita Reglementare Q interzicea dobânzile la așa-numitele depozite la cerere, ceea ce numim astăzi conturi curente, și plafona dobânzile la depozitele la termen. Reglementarea a fost impusă în 1933, ca urmare a Marii Depresiuni, întrucât autoritățile au considerat că una din principalele cauze ale crizei a fost competiția prea mare pentru resurse între bănci, care le-a erodat marjele de profit și le-a împins pe multe dintre ele la faliment.

Bineînțeles că sistemul bancar a găsit metode legale de a ocoli reglementarea. Una dintre acestea funcționa în cazul clienților care aveau și depozite, și credite la aceeași bancă: în compensație pentru plafonul la dobânda la depozit se acorda un discount semnificativ la costul împrumutului. 

Mai importante sunt însă efectele macro­economice și de piață ale reglementării. Unul dintre acestea a fost că industria financiară a dezvoltat alternative de economisire. Așa au luat avânt fondurile mutuale monetare, cărora nu li se impunea plafon la dobânzi. Pe de altă parte, garanțiile oferite de acestea nu erau nici pe departe la fel de puternice precum cele ale depozitelor bancare, astfel că, în cele din urmă, tot clienții au avut de suferit. 

La sfârșitul anilor ’70, din cauza hiperinflației, dobânzile în piața interbancară, dar și cele de politică monetară ale SUA au crescut foarte mult. Băncile însă nu au putut să se adapteze în consecință, din cauza Reglementării Q. În consecință, s-au confruntat cu retrageri masive de depozite de la clienți, care migrau către fondurile mutuale monetare pentru a se proteja de inflație.

Atunci guvernul a constatat că reglementarea nu și-a atins scopul, acela de a spori soliditatea sistemului bancar și de a stimula creditarea economiei reale, și a demarat un proces de abrogare graduală a normei. Plafoanele la diferitele tipuri de depozite au fost eliminate treptat, iar regula a fost scoasă cu totul în 2011, prin reforma financiară cunoscută sub numele de Legea Dodd-Frank, permițându-se inclusiv oferirea de dobânzi la depozitele la cerere.