Motorul dezvoltării viitoare a Bucureștiului este Otopeniul

Expresia „România înregistrează un PIB pe locuitor dublu faţă de cel din urmă cu un deceniu” este extrem de generală. În realitate, Bucureştiul generează o valoare adăugată per capita mai mare decât Ungaria şi Estonia, iar Moldova, una similară celei din ţările ex-sovietice, membre ale CSI.

De Ionuț Bălan

Diferenţa de nivel economic dintre diferitele regiuni ale României e redată fidel de gradul de prosperitate a micilor antreprenori. Municipiul Bucureşti deţine detaşat cea mai mare densitate de IMM (45/1.000 locuitori) din România – subliniază studiul “Contribuţia IMM-urilor la creşterea economică” – faţă de o medie naţională de 20 IMM/1.000 de locuitori. Nivelul dezvoltării antreprenoriale e remarcabil pentru că ponderea de 21% a numărului de IMM localizate în Bucureşti în total excede cu mult ponderea de 11% a locuitorilor din capitală în populaţia României. Aşadar, baza antreprenorială şi nivelul de dezvoltare economică a Bucureştiului continuă să evolueze cu un avans considerabil în raport cu restul judeţelor României, discrepanţele de dezvoltare fiind tot mai accentuate de la un an la altul.

Mai mult, Bucureştiul reprezintă un pol de dezvoltare în expansiune, generând creştere economică şi în zonele limitrofe. Judeţul Ilfov oferă un astfel de exemplu prin densitatea mare de IMM active, în contrast cu suprafaţa teritorială restrânsă şi numărul scăzut de locuitori.

Clujul se situează pe poziţia a treia după densitatea IMM active, în timp ce populaţia din judeţ e a opta la nivel naţional.

Ca şi în cazul judeţelor, se constată diferenţe de dezvoltare între regiunile României. Bucureşti-Ilfov se detaşează având cea mai ridicată densitate (44 IMM/ 1.000 locuitori), dublă faţă de următoarea regiune, Nord-Vest.

Numărul mare de întreprinderi la toate clasele de mărime, active în Bucureşti-Ilfov, demonstrează potenţialul economic foarte avansat al acestei regiuni şi integrarea ei în circuitul naţional şi internaţional al schimburilor comerciale.

Corelaţia direct proporţională dintre ponderea populaţiei şi ponderea IMM se poate remarca în cazul regiunilor Nord-Vest, care are o densitate de 22 IMM/1.000 locuitori şi o pondere a populaţiei de 13%, sau Centru, cu 21 IMM/1.000 locuitori la o pondere a populaţiei de 12% pe total România.

La polul opus se situează regiunea Nord-Est, care, deşi deţine cea mai mare pondere a populaţiei (17%), prezintă cea mai redusă valoare la indicatorul densitatea IMM (13 IMM/1.000 locuitori).

Decalajul dintre Bucureşti-Ilfov şi restul regiunilor s-a diminuat pe timp de criză, dar rămâne tot mare. Oare de ce?

În urmă cu trei decenii, conducerea postcomunistă a ţării a moştenit o economie decapitalizată, care avea nevoie de investiţii străine masive pentru a putea păstra întreaga forţă de muncă angajată la acel moment. Dar, în loc să favorizeze mediul de afaceri pentru a atrage cât mai mulţi investitori care să creeze locuri de muncă, politicienii au preferat să deghizeze şomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populaţie să beneficieze de acest statut.

Apoi oamenii au migrat în comunele şi satele de unde au venit.După industrializarea forţată din perioada comunistă, care a mutat milioane de oameni de la sat la oraş, a urmat un deceniu de migraţie inversă.

Ruralizarea populaţiei nu este deloc pe gustul investitorilor. În Estonia primele zece oraşe concentrează 55% din populaţia ţării, ceea ce face să fi atras mai mulţi bani din străinătate decât

Letonia (unde ponderea populaţiei oraşelor mai răsărite în total este de 53%) şi Lituania (43,5%). În Ungaria, primele zece aşezări urbane înglobează 39% din locuitorii ţării şi asta face să se fi bucurat mai mult de atenţia întreprinzătorilor din afară în comparaţie cu Cehia (26%) sau Slovacia (24%).

La noi, primele zece municipii – de la Bucureşti până la Brăila – deţin doar 20% din populaţia ţării. Suntem mai aproape de ruşi (16,5%) decât majoritatea esticilor care au intrat în UE.

Însă exemplele nu trebuie să se oprească la Europa de Est. Vestitele aglomerări urbane de pe coastele Statelor Unite, din zona Marilor Lacuri ori din Golful Mexic pot fi unul dintre motivele pentru care PIB-ul american (calculat la paritatea puterii de cumpărare) se situează în vecinătatea celui european, deși UE are o populație cu 50% mai mare. Iar înăuntrul Uniunii, țările nordice, în special Finlanda, conduc în topul competitivității, pentru că au o populație mică, dar concentrată în câteva orașe.

Concluzia e clară: investitorii sunt atrași de piețe mari, unde își pot plasa cu ușurință mărfurile sau de unde își pot alege forța de muncă. Bucureștiul e cea mai mare piață. De asta s-au repezit aici bancherii să împrumute, rețelele de magazine să investească și constructorii să ridice clădiri. Din nefericire, Bucureștiul e singular și nici el nu mai e orașul de două milioane de locuitori de la începutul anilor ’90.

Și atunci când piețele devin mai mici, “erodate” de procesul de ruralizare, investițiile se reduc și dezvoltarea se încetinește.

Dar după cum Bucureștiul nu mai este metropola de două milioane de oameni, nici România nu mai e o ţară de aproape 23 de milioane, ca în 1992, ci una de sub 20. Are o populaţie cu 15% mai scăzută. Da, numai că, în timpul acesta, multe oraşe au pierdut procente mai mari.

Ca urmare a acestui fapt, nu mai sunt 25 de municipii cu peste 100.000 de locuitori, ci 20. Iar la nivelul acelor 25 s-au văzut oraşe care au pierdut între o treime şi un sfert din populaţie, precum Piatra Neamţ, Bacău, Galaţi, Brăila, Buzău, Satu Mare, Braşov, Focşani.

Cei peste 70.000 de oameni care nu se mai numără printre locuitorii Braşovului sau Galaţiului echivalează cu întreaga populaţie a unor urbe reşedinţă de judeţ ca Tulcea sau Slatina. Cei 50.000 – 60.000 care nu mai apar în evidenţele din Constanţa, Iaşi sau Bacău sunt la fel de mulţi ca aceia din Călăraşi ori Zalău.

Iar cei peste 50.000 de brăileni care nu se mai regăsesc în recensământ sunt cât erau oneştenii în 1992. Asta fiindcă acum oraşul de pe Trotuş, cândva foarte industrializat, mai are doar 39.000 de locuitori.

Şi este bine să subliniem cât de nociv e fenomenul, pentru că, după ce România n-a avut niciodată localităţi prea concentrate, ca să se poate dezvolta eficient, după cum se vede în Statele Unite sau în Japonia, acestea au devenit şi mai mici. 

În anii ’80, economia de la noi, în care lucrau mulţi oameni proveniţi din migraţia forţată sat – oraş, a început să se decapitalizeze. Ceauşescu a plătit datoria externă şi nu a mai investit nimic în industrie.  De aceea, în 1990, primul lucru ce trebuia făcut era să se capitalizeze economia cu ajutorul investiţiilor străine, fiindcă nu existau alte surse.

Aşadar, în urmă cu aproape 30 de ani o economie centralizată avea nevoie să treacă la un mod de gestionare descentralizat şi acest lucru se putea face numai cu capital din afară. În loc de asta însă s-a văzut exact secvenţa inversă: “Nu ne vindem ţara!”.

Astfel se explică de ce s-au depopulat oraşele ţării. Oamenii au căutat stabilitatea precum au dorit şi ardelenii care au emigrat în Statele Unite la începutul secolului XX. Unii au plecat în străinătate sau la Bucureşti, şi în împrejurimile sale, pentru a obţine stabilitate şi a beneficia de infrastructura superioară. Alţii au părăsit oraşele industriale unde fabricile decapitalizate trăgeau să-şi dea obştescul sfârşit şi au revenit în comunele şi satele natale.

La final s-a văzut o migraţie inversă oraş – sat care a adus oamenii dintr-un domeniu cu productivitate mai mare – industria – într-unul cu eficienţă redusă:  agri­cultura. Hectarul de pământ pe care-l lucrau bătrânii a ajuns ca în loc de două persoane să hrănească 6 sau 7 şi să nu producă mai mult, ci doar să se împartă puţinul la mai mulţi.

Dar ca să revin la stabilitate şi la infrastructură, pentru că nu totul în România a evoluat dezastruos.  Cluj-Napoca şi Timişoara au fost oraşe care au pierdut foarte puţină populaţie faţă de 1992, ba chiar au câştigat din 2002 până în 2011. Fiindcă în timp ce Clujul e căutat pentru stabilitatea pe care o conservă, Timişoara e conectată la infrastructura bună a Vestului.

Există însă orașe care bat Clujul și Timișoara. Populația din Otopeni, de exemplu, s-a mărit cu 35,7% în 10 ani, creând premisele pentru ceea ce spunea Adam Smith: principala condiție pentru prosperitate este creșterea numărului locuitorilor. Asistăm la cea mai rapidă dezvoltare din România! Oamenii vor să locuiască într-o zonă mai puțin poluată, dar să beneficieze în același timp de stabilitate și infrastructură. Și ritmuri înalte de creștere ale populației s-au înregistrat și în Voluntari, Bragadiru sau Popești-Leordeni.

Datorită piețelor sale și a diviziunii muncii, Bucureștiul constituie cea mai capitalistă entitate din România. Și bunăstarea de aici e direct proporțională cu cantitatea mare de capital investit pe cap de locuitor. Dar șansa dezvoltării pe mai departe a metropolei de pe Dâmbovița este Ilfovul.

Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei „Finanțiștii”, publicist la „Jurnalul Național”, „Săptămâna financiară”, „Piața financiară”, „Curentul”, „Bursa”, „Evenimentul zilei”. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro