Ritmul creșterii sănătoase

foto: Vali Mirea

Creșterea economică este ca un concert la vioară. Nu poate fi susținută de o singură coardă, cea a consumului. Dacă violonistul nu este Paganini, care a prelungit arcușul viorii și a înlocuit coardele cu unele groase de violoncel, pentru o creștere sănătoasă consumul trebuie să fie acompaniat de investiții. Am discutat cu Florian Libocor, economistul-șef al BRD, despre ritmul creșterii economice, dar și despre legea salarizării unice și impozitul pe gospodărie.

Care sunt avantajele și care dezavantajele unui ritm de creștere economică de peste 4%?

Unul dintre primele avantaje este cifra în sine, care indică o creștere economică consistentă, cu precădere în contextul actual. Menținerea unui astfel de ritm ajută o economie să acce­lereze procesul de recuperare a decalajului de dezvoltare (catching up) față de o altă economie sau regiune economică. Teoretic, într‑un astfel de caz trebuie să fie vizibil avansul (dezvoltarea în mod relativ armonios) al tuturor elementelor care stau în spatele (formare) și beneficiază (utilizare) de acest ritm de creștere, simultan. Trebuie să vedem reforme structurale, investiții, cercetare și inovație, producție competitivă, câștiguri de productivitate, economisire, consum, un comerț extern avantajos și așa mai departe. Pentru ca cele menționate mai sus să se materializeze, în planul politicilor economice condiția sine qua non este echilibrul armonios. Iar în acest caz avem cel puțin un exemplu relevant și anume mixul de politici fiscale și monetare funcțional și eficient. Ei bine, de cele mai multe ori acest mix de politici nu este atât de greu de realizat pe cât de păstrat și consolidat. Dacă cele menționate mai sus nu există, atunci un ritm de creștere de 4% aduce cu sine intrarea în starea de pierdere a echilibrului economic, aprofundarea acestei stări și putem începe discuția despre dezavantajele unui ritm de creștere economică de 4% care în atare condiții nu poate dura.

Să ne imaginăm economia că fiind ce­lebra Il Cannone, creată de nu mai puțin celebrul Giuseppe Guarneri. Un „inimitabil și fantastic virtuoz“, așa cum Teophile Gautier l-a numit pe Niccolò Paganini după concertul din Anglia, începe „concertul“ creșterii economice de, să spunem, 4%. În timpul concertului vioara maestrului pierde rând pe rând câte o coardă, investițiile, stocurile și exportul net, și rămâne cu o ultimă coardă, consumul. Indiferent de unghiul din care privim lucrurile, muzical sau economic, „concertul“ nostru pare că se încheie fără a confirma așteptările. În plan economic, consumul nu poate genera o tendință durabilă și sănătoasă a creșterii economice dacă nu este acompaniat de investiții, iar creșterea așteptărilor, a PIB-ului potențial, nu poate fi justificată în lipsa investițiilor. Partea frumoasă este că în plan muzical concertul s-a încheiat peste așteptări, Paganini uimind publicul într-unul din cele mai faimoase concerte pe care le-a susținut. Pe lângă calitățile inimitabile ale violonistului, mai există o posibilă explicație pentru performanța incredibilă din Italia. Fără a fi nici pe departe un Faust, așa cum i se crease mitul, Paganini a prelungit arcușul viorii și a înlocuit coardele cu unele groase de violoncel. Altfel spus, celebra vioară a fost, dacă îmi permiteți, „reformată structural“, ca să folosim terminologia economică, pentru ca mai apoi să uimească auditoriul.

Moody’s a avertizat în legătură cu adâncirea deficitului și politicile macro­economice prociclice. În ce condiții ar putea rămâne deficitul sub 3%?

Politicile macroeconomice prociclice sunt ingredientul esențial pentru dezechilibrarea economiei. Nu mai puțin adevărat este faptul că ieșirea dintr-un cerc economic vicios nu este deloc un proces ușor. Procesul este cu atât mai dificil, cu cât în condițiile unei colectări slabe a veniturilor bugetare, caracterul stimulativ al politicii fiscale este accentuat pe ambele sensuri (atât cheltuieli cât și venituri) îngreunând funcționarea echilibrată a mixului fiscal-monetar. În atare condiții, cu venituri bugetare reduse ca urmare a reducerii taxelor și cheltuieli bugetare în creștere ca urmare a creșterilor salariale accelerate și nesusținute de câștiguri de productivitate, presiunile pe buget nu pot decât să crească. Astfel că gestionarea poziției bugetare în limita criteriului Maastricht, este o chestiune de alegere a unei alte categorii de cheltuieli bugetare care să fie reduse. După cum știm, supapa frecvent folosită a fost cea a investițiilor publice. Prin urmare, așa cum am mai spus, cred că evaluarea poziției bugetare ca fiind una sănătoasă ar trebui să fie extinsă și să includă și un anumit nivel de colec­tare a veniturilor bugetare de, spre exemplu, 40% din PIB, pe lângă respectarea unui deficit bugetar de cel mult 3% din PIB. Trebuie să se înțeleagă că respectarea limitei de 3% a deficitului bugetar nu este o performanță, ci este limita maximă acceptată a lipsei de performanță bugetară. Soluția necesară cu întâietate pentru echilibrarea bugetului este creșterea
gradului de colectare a veniturilor bugetare, dar această soluție trebuie pregătită, nu poate fi implementată peste noapte, motiv pentru care mă tem că tot supapa investițiilor publice rămâne cel mai la îndemână, din păcate.   

„Agentul fiscal care bate la ușă în era digitalizării, în țara cu cea mai bună structură de internet fix din Europa în 2016, mi se pare complicat de realizat și greu de explicat ca fiind o soluție adecvată.“

Cum vedeți evoluția datoriei publice și care ar fi pragul critic pentru România? La MTO se mai uită cineva?

La capitolul datorie publică România stă foarte bine în ciuda faptului că aceasta a crescut după criza economică și financiară declanșată în iulie 2007 de la 12% din PIB la circa 38% din PIB în 2016. Faptul că rulăm o datorie publică semnificativ sub nivelul Maastricht (60% din PIB) ne și permite să discutăm despre o restricție mai permisivă în ceea ce privește Obiectivul pe Termen Mediu (engl. MTO), de -1% din PIB, față de -0,5% din PIB dacă am fi avut o datorie de peste 60% din PIB. Ideea de bază este că un sold negativ și în creștere al deficitului structural indică implementarea unor politici structurale insuficiente sau inadecvate. Conform PSC (Pactul de Stabilitate și Creștere), soldul bugetar structural (deficitul structural) este un indicator cheie de supraveghere bugetară al cărui comportament indică orientarea politicii bugetare. În ceea ce privește pragul critic al datoriei publice, a cărei creștere pune presiune pe poziția bugetară prin intermediul dobânzilor, conform criteriilor Maastricht este de 60%. Dacă se discută însă de sustenabilitatea datoriei publice, cred că trebuie să ridicăm ștacheta, iar în acest caz putem folosi ca reper nivelul critic al datoriei pu­blice, care, conform calculelor autorității monetare, este de 45% din PIB.  

Care este impactul legii salarizării unice?

Îmi este greu să formulez un răspuns, deoarece nu știu forma finală a legii. Altfel, ceea ce știm bine cu toții este faptul că în aria veniturilor, fie că sunt ale populației, fie că sunt ale bugetului, avem de prea multă vreme compania a două probleme: legea salarizării unice și reforma fiscală. Până acum soluțiile au fost lipsite de profunzime și stabilitate, cu excepția legii cotei unice de impozitare, care, chiar imperfectă fiind, a dat rezultate. Din ceea ce s-a mediatizat intens până acum, un lucru este clar privind legea salarizării unice și anume acela că va aduce cu sine noi majorări salariale de două cifre în contextul unei anvelope bugetare tensionate și al unor ritmuri mult mai mici de creștere a productivității muncii și a competitivității economice.

Sunt românii pregătiți pentru impozitarea venitului global? Avem cultura fiscală necesară acestei „revoluții fiscale”?

Sper că da, dar cred că nu. „Agentul fiscal se va deplasa la contribuabil și îi va lăsa citația pe ușă dacă acesta nu vrea să deschidă sau nu este acasă, fiind o soluție alternativă pentru comunicarea prin poștă în vederea reducerii costurilor.“ Cum vi se pare? Un prieten îmi spunea că dacă această abordare este un pas intermediar înspre digitalizarea administrației fiscale, tot e bine. Am făcut câteva calcule și, dacă nu cumva am omis ceva sau va apărea ceva nou, reiese că noile reglementări vor conduce la un spor de venit net de circa 9%, la un venit brut anual de 120 de unități monetare pe gospodăria formată dintr-o persoană. Acest spor de ve­nit net este anulat parțial de inflație. Întrebarea mea este: cum se vor acomoda veniturile bugetare cu aceste cheltuieli suplimentare? În cele din urmă, senzația mea este că în loc să simplificăm, suntem tentați să complicăm, chiar dacă îmi place să cred că intențiile sunt bune. Agentul fiscal care bate la ușă în era digitalizării, în țara cu cea mai bună structură de internet fix din Europa în 2016, mi se pare complicat de realizat și greu de explicat ca fiind o soluție adecvată. 

Cum vedeți evoluția sistemului bancar în următoarea perioadă?

Sectorul bancar a trecut mai mult decât onorabil prin provocările ultimilor 8 ani. A fost o perioadă dificilă, însă a fost bine gestionată. Nu a existat entitate din cadrul sectorului care să fi fost preluată/salvată de stat. Bilanțurile au fost curățate și consolidate. Cred că acest proces va mai continua, dar chiar și așa sectorul bancar este capabil să acopere cererea solvabilă de finanțare la nivelul economiei. Am încredere în sectorul bancar și în faptul că în pofida vicisitudinilor va continua să susțină economia, fiind gestionat cu prudență și fiind bine capitalizat.    

Când dezbaterile privind darea în plată și conversia creditelor în franci elvețieni erau mai aprinse, ați spus că cele două legi vor dispărea până de Mărțișor. Ați avut dreptate. Ce au învățat totuși bancherii din acest episod?

Nu țin să intru în acest subiect și cu atât mai puțin să detaliez. Ceea ce am avut atunci, înainte de a avea dreptate, au fost argumentele și raționamentul relativ simplu în care cred. Oricum, întrebarea dumneavoastră privind învățămintele îmi este de mare ajutor în încheiere. Sunt de părere, fără nicio ezitare, că nu doar bancherii au avut ceva de învățat din acel episod, ci toată lumea. Primul învățământ este acela că o comunicare bună și transparența reduc considerabil probabilitatea de a ajunge la tensiuni și la escaladarea acestora. Al doilea învățământ este că disputele se pot soluționa prin discuții și negociere, astfel cea mai reușită bătălie este aceea pe care reușești să o eviți. Al treilea este acela că oamenii se împart în buni sau răi, restul sunt doar simpatici. În rest, „tu poate crezi jumătate din ceea ce îți spun, iar eu nu-ți spun decât jumătate din ceea ce este“, îi scria Paganini unui bun prieten după un concert extraordinar susținut în Anglia. Trebuie să învățăm să ascultăm și să nu uităm să citim, motiv pentru care recomand „La campa­nella“, cele 24 de „Capricii“ ale lui Paganini și „Defăimarea lui Paganini“, scrisă în 1936 de către Anatolii Vinogradov.  

Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a BRD-GSG și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.