Sense and Responsibility

Oamenii nu sunt inerent iresponsabili. Responsabilitatea e un pilon esențial al moralei sociale, nu am putea funcționa fără ea. Dar de ce atât de puțini oameni o arată în mediul muncii? Explicația trebuie căutată întâi la mediu, apoi la oameni.

de Adrian Stanciu

Am ținut recent o prelegere la CEO Club pe tema respon­sabilității, împreună cu distinsul profesor Mircea Dumitru, rectorul Universității București. E o conferință ins­pirată de programul Emeritus al asociației Erudio, în care mă număr printre membrii fondatori. Gazdele noastre amabile au găsit acest titlu șugubăț dar foarte potrivit. Aș vrea să vă împărtășesc aici câteva idei din ea.

O să încep cu o întâmplare. Acum ceva ani lucram cu o mare firmă din servicii financiare. Aveau un CEO nou, expatriat, pentru prima oară în România. Era foarte nedume­rit de felul în care se comportau angajații companiei. Deși erau (și el era primul care o recunoștea) oameni capabili și foarte bine pregătiți, mai bine decât media celor cu care lucrase până atunci, își pierdeau timpul și energia în conflicte, erau pasivi și așteptau mereu decizii și inițiative de sus. “Mă simt ca un director de grădiniță”, mi se plângea clientul meu.

Într-un articol publicat tot în Biz, cu aproape un an în urmă, argumentam cum înțelegerea contextului în care punem oamenii e mai importantă decât caracterul lor atunci când încercăm să le înțelegem comportamentul. Cumva, clientul meu căzuse și el în eroarea asta. Asuma că acest comportament colectiv era, cumva, datorat unui fel de a fi al oamenilor, poate unui atribut cultural al nației. Nu e. I-am spus și lui, așa cum am tot spus și tot spun multor clienți: “Ori de câte ori vedeți oameni care arată comportamente colective sistema­tice, există un sistem care le determină”.

Este, practic, imposibil ca o astfel de corelație între com­portamente să fie în­tâmplătoare sau să se datoreze unei improbabile autoselecții. În afara cazului în care compania recrutează, păstrează și promovează sistematic per­soane cu responsabilitate scăzută, trebuie să fie un sistem care-i împinge în astfel de manifestări. Oamenii nu sunt inerent iresponsabili. Responsabilitatea e un pilon esențial al moralei sociale, nu am putea funcționa fără ea. Sigur, afirmația nu e absolută, există variații în caractere, dar are o valabilitate generală. Uitați-vă cum se comportă majoritatea oamenilor în relație cu lucrurile care contează pentru ei, cu familia, bunăoară. Explicația faptului că așa de puțini oameni o arată în mediul muncii trebuie căutată întâi la mediu, apoi la oameni.

Răspundere sau responsabilitate?

Sistemul care extrage responsabilitate nu e greu de înțeles, de fapt. El are câțiva piloni foarte ușor de observat. Primul, cel mai evident, este înlocuirea ei cu răspunderea. Responsabilitatea și răspunderea sunt două lucruri foarte diferite. Prima e intrinsecă, a doua e extrinsecă. Te simți responsabil, dar ești ținut răspunzător. Răspunderea presupune un sistem de reguli stricte și un mecanism de urmărire a lor. Ea induce ideea că orice nu intră în acest sistem de reguli e permis. În loc de responsabilitate, avem un joc de-a șoarecele și pisica. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la copiii voștri: cu cât mai multe reguli le impuneți, cu atât mai inventivi devin în a le ocoli și cu atât mai rigizi deveniți în a pune noi și noi reguli.

Responsabilitatea se obține prin aliniere la scopul comun, respect și verticalitate morală, prin urmărirea intransigentă a binelui. Ea e indisolubil legată de noțiunea de încredere și de autonomie. Regulile sunt necesare, dar ca un mijloc, nu ca un scop, ca un mecanism autoasumat de coordonare a eforturilor, nu ca un zbir. Dacă vreți să lucrați cu adulți, tratați-i ca pe adulți.

Părintele-șef

Al doilea pilon evident e relația cu autoritatea. Atunci când un superior ordonă unui subordonat ce să facă, îi neagă și reduce autonomia. Pe scurt, îl tratează într-o relație părinte-copil, ca să preiau un model al lui Eric Berne. Acel subordonat are două șanse: ori se revoltă, ori se conformează. Dacă se revoltă, are o mare șansă să fie exclus sau pleacă singur. Dacă se conformează, atunci trebuie să accepte să regreseze psihologic până la vârsta de 6 ani, vârsta limită la care relația părinte-copil poate funcționa neperturbată și necontestată. Prin acest simplu mecanism ajungi repede să fii director de grădiniță.

Problema e că, dacă vă gândiți bine, vârsta de 6 ani e una mișto, cineva are grijă de tine, ești confortabil. Dar și vârsta de părinte grijuliu și implicat în viața copiilor e mișto. Așa că toți actorii piesei ăsteia se simt bine în pielea lor, deși ceea ce rezultă e o relație disfuncțională. Când vorbesc despre asta clienților mei, toți dau aprobator din cap. Apoi luăm pauză și sar pe telefoanele pe care i-am forțat să le închidă în timpul seminarului și îi auzi cum împart ordine în stânga și în dreapta, de parcă ar avea o echipă de handicapați intelectual. Pentru că obișnuința e mare, iar dacă nu ar mai face asta, cu ce s-ar mai ocupa, la ce ar mai fi buni?

A cui e vina?

Un al treilea pilon e vina. Societatea noastră echivalează responsabilitatea cu vina. Am mai scris o dată despre asta. Responsabilitatea e despre proprietatea asupra soluțiilor, deci asupra viitorului. Vinovăția e despre proprietatea asupra cauzelor, deci asupra trecutului. Responsabilitatea e activă, vina e pasivă. Responsabilitatea e onorantă, vina dezonorantă. Organizațiile care caută obsesiv vinovați, pedepsesc greșeli și semnalează doar deviații creează un mediu încărcat de vină, în care oamenii vor fugi de responsabilitate pentru a se feri de vină.

E valabilă și invers. Am văzut cu mulți ani în urmă, când încă mă mai uitam la televizor, un talk-show politic. Victor Ponta fusese proaspăt ales președinte al PSD. În săptămâna cu pricina, însă, consilierii locali de București ai PSD făcuseră o alianță monstruoasă cu consilierii PRM, ca să trecă niște decizii foarte dubioase. Moderatorul l-a întrebat pe Ponta cum e asta posibil, într-un partid reformat așa cum declara el că va conduce. Ponta i-a răspuns că e în totalitate responsabilitatea lui, că a fost ocupat cu alegerile și i-a scăpat, dar își asumă integral responsabilitatea. Atunci moderatorul l-a întrebat ce l-aș fi întrebat și eu: “Adică, ce aveți de gând să faceți?” Ponta a clipit nedumerit sub ochelari. Adică ce să facă? Tocmai făcuse! Își asumase responsabilitatea. Sfârșitul discuției. O asimila și el cu vina.

 

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și Associated Dean for Knowledge & Leadership la Maastricht School of Management România. adrianstanciu.ro