Biz Reality Check – Elena Ungureanu: Azi mi-e mai ușor să-mi înțeleg greșelile și să mă iert

Biz Reality Check – Elena Ungureanu: Azi mi-e mai ușor să-mi înțeleg greșelile și să mă iert

Reading Time: 6 minute

Sunt multe momente în care, doar a privi în jur aduce multă nesiguranță și iz de eșec în viețile noastre profesionale.

Câteodată, parcă toți ceilalți le fac pe toate bine. Proiecte de succes și echipe fericite, conferințe cool, birouri dichisite cu cafele frumos aranjate lângă laptop. Totul pare ușor. Totul pare „așa cum trebuie”. Însă, de multe ori, realitatea profesională rămâne nespusă.

Există și zile în care nu ai energie să răspunzi la un e-mail. Proiecte care eșuează. Momente în care simți că ai ajuns la limită și nu știi dacă mai poți continua. Gânduri care te macină noaptea, deși ziua le ascunzi bine în spatele unui „Sunt ok”. Și totuși, ele sunt cele care ne formează cu adevărat.

Reality Check este despre partea nevăzută a carierei și a succesului. Despre normalizarea eșecului. Despre ce învățăm când lucrurile nu merg bine. Despre cât de greu e uneori să rămâi pe drumul tău, dar și despre puterea de a o lua de la capăt. Pentru că, în realitate, nu doar victoriile ne definesc, ci și greutățile prin care trecem.

Primul partener curajos, care vorbește, prin oamenii săi, deschis despre eșec este Provident. Astăzi, un interviu cu Elena Ungureanu, Manager Comunicare externă, Corporate Affairs.

Ce te definește pe tine în viața profesională?

Sunt dintre oamenii norocoși care iubesc ceea ce fac. Nu suntem atât de mulți pe cât am crede și sunt tare recunoscătoare că nu mă trezesc dimineața cu gândul amar că iar trebuie să merg la birou, că nu-mi atârna fața de necaz că trebuie să muncesc. Asta înseamnă, uneori, și că te îndrăgostești de idei în care crezi, că pui suflet în fiecare proiect, cât de mic ar fi. Și cred că asta e ce mă definește profesional, sufletul, cât de mult mă implic ca totul să iasă bine. Nu știu dacă e mereu de bine, nici pentru ceilalți și nici pentru mine. Dar am învățat să nu mă mai lupt cu partea asta din mine. Iar când simt că mă ia valul, aplic ceva ce numesc micro-management simpatic. Adică trec în revistă fiecare detaliu, dar suficient de cald cât să nu te poți supăra pe mine. 🙂

Cum ai defini eșecul, dacă ai putea să rescrii definiția din dicționar?

Cred că aveam vreo 7-8 ani când am simțit prima dată eșecul. Eram la școală și învățătoarea m-a întrebat care este definiția cercurilor concentrice. Mi-aduc aminte de parcă a fost ieri cum am făcut ochii mari și încercam să-mi găsesc cuvintele. Gura îmi era încleștată și eu am rămas mută, cu toți ochii ațintiți spre mine, fără să scot măcar un cuvânt. Măcar unul. Eșecul e atunci când copilul din tine ridică mâna, cu inima plină de curaj, dar cuvintele refuză să iasă. Toți ochii îl privesc, iar el tace. Nu pentru că nu știe, ci pentru că între dorința de a fi înțeles și frica de a greși și-a pierdut respirația.

Care a fost cel mai mare eșec care te definește astăzi ca profesionist, poate chiar ca om?

Aveam 18 ani când am venit în București cu un singur bagaj, cumpărat de pe Strada Mare din Tecuci, de la magazinul chinezesc. În bagajul ăla erau toate hainele mele și un vis: să fiu jurnalist, să am puterea să fac dreptatea pe care eu am simțit că n-am primit-o atunci când aveam cea mai mare nevoie să fiu protejată.

Lumea în care crescusem eu era simplă – mâncam roșii din grădină, pe care le ștergeam de pantaloni și din care mușcam cu pofta cu care mănâncă bogații caviar; ne adunam la vorbă pe șanț și împleteam coronițe din păpădii ca să ne simțim prințese. Aici, mi-a fost greu să răzbat, să înțeleg oamenii, liniile de metrou, să renunț la accentul moldovenesc ca să nu fiu luată în râs și să pretind că înțeleg ce mi se întâmplă, ca să mă trateze cei din jur ca pe un adult care merită încredere. Am făcut multe compromisuri ca să ajung jurnalist, ca să țin viu visul cu care am venit la București. Am sacrificat sărbători, zile de naștere, am sacrificat mult din mine.  

Așa că acum 10 ani, când am renunțat la presă, fără un plan concret, fără să cântăresc bine decizia, vrăjită de mirajul că o să am și mai multă putere să fac dreptate, la stat, lumea mea s-a prăbușit. Din nou. M-am trezit prinsă în promisiuni mincinoase, m-am simțit inutilă, degeaba. În primul an, mă trezeam dimineața cu frică de ziua ce începea – atât mi-era de urât să merg la muncă. Uneori, încă mă gândesc ce aș face diferit dacă aș repeta momentul de atunci. Încă regret.

Cum te-ai simțit în perioada aceea?

A nimănui. Și nu pentru că nu aveam oameni în jur. Ci pentru că nu mai aparțineam, pentru că nu aveam un rost, o direcție. Legitimația de presă are o putere rară, îți dă curaj, tupeu chiar. Provoacă o dependență de care e greu să scapi apoi. Pentru că, ar fi ipocrit să nu recunosc, mă obișnuisem să am acces la informație, la oameni. Eu, fata simplă de la țară, care a fost la Casa Albă, la Vatican… mă simțeam nimeni.

Care a fost lecția valoroasă pe care ai învățat-o din această experiență?

Naivitatea se plătește. Nu spun că mi-a trecut, încă mai sunt naivă uneori. Dar sunt naivă educat, adică miros mult mai ușor capcanele, minciunile, mi-am ascuțit instinctele. Și-am învățat și să fiu mai blândă cu mine. Nu știu dacă doar de la mine se vede așa, dar parcă echilibrul a devenit sport olimpic. Un echilibru aproape impus. Intrasem și eu în filmul ăsta într-un timp – îmi cântăream mâncarea negreșit, mergeam la sală de 5 ori pe săptămână, citeam obligatoriu în fiecare zi, mă înscrisesem la tot felul de cursuri. Mă luase febra clean girl aesthetic. Dacă n-aș fi învățat blândețea, aș fi răspuns la întrebările astea de pe reformer.

Ce te-a motivat să mergi mai departe în momentele grele pe care le-ai avut?

Habar n-am. Aș minți să spun că am identificat exact motivația. E foarte probabil să fi fost motivată de ceea ce definim ca emoții negative – frica de irelevanță, teama că o să rămân într-un limbo în care fiecare zi ar fi arătat la fel. Sau poate m-a motivat ce mă motivează și acum – deși nu știu să definesc exact, știu eu că se poate și mai bine. Așa că pornesc într-acolo și văd eu ce găsesc când ajung. De cele mai multe ori, e mai bine.

Ce faci acum diferit?

Eu pe primul loc, lumea apoi. Poate părea că nu are legătură cu eșecul meu mare, dar are. Nu mă mai mint că iau decizii proaste pentru mine ca să fac bine în lume. Lumea o să fie ok și dacă îmi iau timp să cântăresc deciziile. Dacă nu mai las atât de mult de la mine. Dacă mă ascult. Mai greșesc și acum, mi-e greu să cred că o să vină momentul când o să fac doar alegeri bune, sănătoase. Mai spun ,,da” când știu bine că nu mai e loc, mai am discuții imaginare cu replici super deștepte pe care le-aș fi dat în conversații trecute, mai las oamenii să mă rănească pentru că mă păcălesc că au intenții bune, de fapt.

Azi, însă, mi-e mai ușor să-mi înțeleg greșelile și să mă iert, iar asta e mai mult decât suficient.

Dacă ar fi să alegi o abilitate esențială pentru succesul în rolul tău, care ar fi aceea?

Să înveți să îmbrățișezi haosul, să nu-ți fie frică de el. Nu ai cum să fii în domeniul ăsta și să te aștepți ca lucrurile să meargă ceas. Oricât de bine le-ai anticipa, ceva o să se întâmple. Odată ce înțelegi asta, e ca și cum ai avea super puteri.

Pentru un om aflat în rolul tău, sau nu, care ar fi perspectiva valoroasă?

Că nu trebuie să știi mereu ce faci. Sau de ce. Că uneori o să alegi prost, chiar și când pari sigur pe tine. Și că nu-i un capăt de lume. Că „îți pasă prea mult” nu e un defect. Dar trebuie să înveți unde să pui limite, altfel o să te doară mai mult decât poți duce. Că, oricât de „bine” te descurci, o să ai și zile în care o să vrei să fugi. Și că, dacă o faci din când în când, nu înseamnă că ești slab. Înseamnă că ești viu. Că nu trebuie să demonstrezi nimic în fiecare zi. Uneori, e suficient să reziști.

Succesul nu este doar despre ce vedem la suprafață. Este despre muncă, eșecuri, momente de cumpănă și puterea de a merge mai departe. Reality Check este locul unde normalizăm dificultățile din carieră și învățăm unii de la alții. Pentru că uneori avem nevoie să știm că nu suntem singurii care greșesc.