Roxana Constantinescu: Arta de a atinge suflete 

Roxana Constantinescu: Arta de a atinge suflete 

Reading Time: 5 minute

Nominalizată la Premiile Grammy, mezzosoprana Roxana Constantinescu, una dintre marile voci născute în România care se bucură de o carieră fulminantă pe marile scene ale lumii, a revenit în țară la jumătatea lunii aprilie, unde a interpretat Simfonia a II-a de Gustav Mahler, alături de Corul și Orchestra Filarmonicii „George Enescu”.

Roxana Constantinescu mi-a povestit ce înseamnă să reprezinte România la nivel internațional și ce emoții și bucurie trăiește de fiecare dată când revine pe scenă în țară. 

Cum ați simțit revenirea în țară după ce ați susținut concerte în toate colțurile lumii? 

Revenirea în țară este întotdeauna prilej de bucurie, de emoții, de fluturi în stomac și nostalgie. Ca muzician, faptul că am ocazia să mă reconectez pe scenă cu colegi din copilarie, că în public îmi văd părinții emoționați și recunosc fețe familiare – foști profesori sau prieteni, toți acești factori au o rezonanță imposibil de replicat oriunde în lume.

Aici mă simt mai vulnerabilă, cumva mai expusă (chiar și ochiului critic) dar în același timp primesc iubire și apreciere. Cu instituțiile de mai sus am o relație de prețuire reciprocă și tocmai de aceea și responsabilitatea de a confirma și reconfirma parcursul artistic. Nu e ușor. 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să reprezentați România pe marile scene ale lumii? 

Responsabilitate. Școala românească de canto a dat lumii nume legendare: Ileana Cotrubaș, Virginia Zeani, Viorica Cortez, Angela Gheorghiu, Nicolae Herlea, Ludovic Spiess și alții. Vocile de aur ale acestor artiști au răsunat în cele mai importante teatre lirice. Așadar, oriunde aș merge, atunci când spun că sunt româncă, reacția este una de respect.

Suntem recunoscuți pentru versatilitate, tehnică solidă și temperament. Personal, port cu mine și mentoratul distinsei soprane Ileana Cotrubaș, alături de care m-am dezvoltat atât artistic, cât și personal. Iubesc pământul natal, frumusețea țării, oamenii, tradițiile, avem un patrimoniu cultural unic și îmi doresc ca vocea României să se facă auzită și prin mine. 

Sunteți unul dintre puținii artiști români nominalizați la premiile Grammy. Ce înseamnă această realizare pentru dumneavoastră? 

Nominalizarea la premiile Grammy este validarea supremă și o sursă imensă de mândrie și bucurie. Înregistrarea lucrării Pulcinella de Stravinsky, realizată împreună cu Chicago Symphony Orchestra și legendarul Pierre Boulez, a fost selectată la categoria „Cea mai bună interpretare orchestrală”.

Să nu uităm că sunt propuse numeroase orchestre de renume mondial și doar cinci dintre acestea ajung să fie finaliste după un întreg proces deosebit de minuțios. Am simțit… dar ce n-am simțit?! O avalanșă de emoții: de la euforia visului împlinit la teama că poate nu este real (managerul meu m-a anunțat printr-un e-mail) la recunoștință pentru toți cei care mi-au fost alături, satisfacție, apreciere… am simțit mult. Fericire. 

Ce urmează pentru dumneavoastră? Care sunt proiectele la care lucrați în prezent? 

După o scurtă apariție în concertul aniversar al Corului de Copii Radio, din 10 mai, mă voi întoarce acasă la Viena pentru a începe repetițiile pentru o nouă producție și un nou debut de rol: Olandezul Zburător de Wagner, în regia lui Philipp Krenn și sub bagheta dirijorului Patrick Lange, în cadrul celebrului Festival de Operă de la Sankt Margarethen.

Premiera va avea loc în 9 iulie, iar spectacolele vor continua pe durata întregii veri. Toamna mă va purta în Franța pentru un recital, apoi la Opera din Zagreb pentru o nouă producție de Norma, iar în noiembrie voi reveni la Cluj, ca invitată a Festivalului SoNoRo – ediția aniversară. 

Ce este cel mai frumos în meseria pe care o aveți? Dar cel mai dificil lucru? 

Unicitatea. Muzica este limbajul universal care îmi permite să mă conectez cu sufletele oamenilor depășind granițe lingvistice sau culturale. Iubesc faptul că niciun spectacol nu este asemeni celui ce tocmai s-a încheiat, că fiecare sunet are viața lui și nu poate fi reprodus întocmai, că emoțiile mă înalță și coboară în funcție de rol și mesaj.

Trăiesc privilegiul de a descoperi lumea – Veneția, Los Angeles, Tokyo, Beijing, Buenos Aires, Paris, de a mă alătura localnicilor în cotidian, de a vedea cum vocea mea aduce bucurie sau dimpotrivă lacrimi și nu încetez să experimentez, să caut „mai binele” în tot ce fac. Dificilă este uneori singurătatea, când, după aplauze și triumfuri, liniștea camerei de hotel aduce dorul de cei dragi. Dificilă este și constanța vocală și fizică pe care trebuie să o aibă un cântăreț, indiferent de calitatea somnului, de alergii, de supărări în viața personală, frustrări și câte altele care ne fac oameni, dar pe scenă trebuie să fim supereroi.  

Cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră, între concerte, repetiții și călătorii prin toată lumea? 

Mă joc. Literalmente. Și valorific fiecare moment pentru a fi alături de familie. Avem un băiețel de șase ani adorabil și cum crește atât de repede profit de orice ocazie de a fi împreună. Îmi plac complicitatea, umorul, îmbrățișările acelea sincere și puternice din care nu vreau să mă desprind, cântăm, dansăm, jucăm fotbal. Chiar în momentul acestui interviu tocmai ne-am întors de la Veneția – și e minunat să redescoperi un oraș prin ochii unui copil curios.

Ador o cafea și o carte bună la o terasă însorită, muzica de jazz, arta contemporană, momentele de aperitiv cu prietenii, cinele cu „my better half”. Orice s-ar întâmpla pe scenă, dragostea familiei mă întoarce acasă, la esența lucrurilor importante și bucuria simplă a clipelor petrecute împreună.  

Ce înseamnă pentru dumneavoastră succesul acum față de anii de început? 

Astăzi, succesul nu mai înseamnă doar aplauze, recunoaștere sau premii, nu mai este despre rezultate punctuale, ci despre relevanța pe care o construiesc în timp și bucuria sinceră de a ști că prin ceea ce fac încălzesc inimi.

Succesul de acum înseamnă echilibru între scenă și viața personală: să fiu o mamă și parteneră cât pot de bună și prezentă, să fiu o interpretă complexă; să găsesc liantul între ambiția firească a artistului și acceptarea umană a imperfecțiunilor. Este mai puțin despre a demonstra și mai mult despre a dărui. Sunt acolo unde trebuie, făcând ceea ce iubesc. 

Cum a început drumul dumneavoastră în muzică și când ați decis că vreți să faceți o carieră în muzică? 

Prima mea întâlnire cu muzica clasică a avut loc în copilărie, când, la doar șase ani, am pășit în Corul de Copii al Radiodifuziunii Române. Au urmat 12 ani dedicați artei cântului coral, ani în care am avut șansa să fiu îndrumată de oameni excepționali și să cânt alături de tineri animați de aceeași pasiune. La 17 ani, când acest capitol s-a încheiat, hotărârea era deja luată, în mod firesc: muzica devenise nu doar o vocație, ci însăși destin.

Studiam deja percuția la Liceul de Muzică “George Enescu”, o etapă de tranziție și de formare muzicală în vederea admiterii la Conservator-Canto Clasic. Întâlnirea cu mari artiști precum Emilia Petrescu, David Ohanesian și dirijoarea Eugenia Văcărescu-Necula — cei trei „magnifici” ai copilăriei mele muzicale — mi-a marcat destinul. Ei au fost cei care au recunoscut și validat potențialul vocal. Iar părinții mei, nu cu puține sacrificii, mi-au oferit sprijin constant, pentru a transforma această chemare într-o profesie.  

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 393 (15 mai – 15 iunie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.