Artă, cu pasiune și ironie

Artist vizual, curator, manager de galerie, asistent universitar – Mihai Zgondoiu joacă toate aceste roluri, cu energia omului care iubește ceea ce face.

Foto: Teo Voicilă

Plănuim acest interviu de mai bine de un an. E greu să găsești o fereastră liberă în programul său riguros. Am reușit să ne întâlnim, însă, la câteva zile de la întoarcerea sa din Istanbul, unde a fost invitat la târgul de artă Contemporary Istanbul, cu expoziția intitulată Thank you for buying, o instalație cu lucrări-obiect ce ironizează piața de artă, într-un mod inedit. După interviu, urma să participe direct la finisajul proiectului “4×4. Instalația de cArte”, în galeria Galateca, unde a expus alături de alți șapte colegi, poeți și artiști vizuali, un experiment renshi, un video-art, 16 cărți obiect și 9 postere față-verso, în care toți și-au exprimat, printr‑o improvizație artistică, propria idee despre cartea ideală sau, în cazul lui Mihai, despre piața actuală de artă contemporană.  Mi-a atras atenția afișul-manifest din cadrul expoziției, pe care erau scrise, sub forma unor titluri de ziar, idei precum: #rien, Fake News = Fake Art. This is contemporary! sau artwithout#.

De unde ideea aceasta, “Fake news =  Fake art. This is contemporary!”? Ce ai vrut să spui, de fapt, prin ea?

Explicația este destul de simplă, arta contemporană nu mai poate să existe în afara prezentului, în afara informației și a contextului socio-politic. Noi, artiștii de astăzi, care aparținem încă postmodernismului prin asumarea tehnicilor deja asumate și bătătorite de alții, remixăm ima­gini și idei într-un context nou. Cel al prezentului. Nu mai există noțiunea de original, ci doar de noutate, care e dată de plasarea actului artistic în context. Dacă arta contemporană are legătură și cu informația sub formă de știre, atunci înțelegem de ce știrea poate genera la rândul ei artă. Deci, Fake News poate ge­nera evident Fake Art. This is contemporary!

Artistul contemporan ar trebui să fie implicat în problemele sociale, în viața cetății? 

Sigur că da! Și, mai mult decât atât, este obligat să cerceteze și să investigheze mult mai amplu informația, ideea de la care pornește. Atunci când vrei să te inspiri dintr-o știre pe care tocmai ai auzit-o, citești din cel puțin trei surse ca să înțelegi de unde toată vâlva din jurul acelei informații. Altfel, dacă te oprești la primul lucru pe care ți-l afișează Google, riști să cazi în partea cealaltă, a falsului: Fake News!

Care ar fi cele mai mari provo­cări cu care se confruntă, în prezent, artiștii?

Noile descoperiri tehnologice constituie cea mai mare provocare pentru umanitate astăzi. Avansul ei și felul în care se produce și reproduce în masă. Explodează, parcă, în fața noastră și e aproape dificil să mai ții pasul cu ea. Or pentru un artist ca mine, tehnologia este un nou mod de înțelegere a vieții actuale. Tehnologia ne modelează pe noi ca indivizi cât și contextul în care trăim. Chiar dacă nu o implic în toate proiec­tele, mă preocupă să fiu la zi cu ea, pentru că mă interesează noutatea. Lăsăm deoparte încercarea de a mai fi originali. Nu mai e cazul. Dar îmi propun ca, prin proiectele mele, să aduc ceva nou, iar noutatea e generată de descoperirile tehnologice și noile medii de explorare vizuală. Nu mai putem separa arta și viața contemporană de tehnologie. Este un fapt deja împlinit.

Lumea artei nu mai trăiește în afara rețelelor de socializare. Toate  marile muzee au pagini de Facebook, Twiter și Instagram. Toți marii artiști și marii curatori sunt prezenți pe aceste rețele. Cred, însă, cu tărie că arta nu are nevoie de hashtag. Artistul e artist și fără patru liniuțe intersectate. Arta are nevoie să fie văzută de cât mai multă lume, dar nu numărul vizualizărilor îi crește valoarea.

Dar crezi că ar putea roboții, într-o bună zi, să ia locul artiștilor?

Cred că da, dar depinde de modul cum vom înțelege a­tunci noțiunea de artă. Dacă o vom vedea exact ca în prezent, probabil că roboții nu ar putea să-i înlocuiască pe artiști, dar, dacă putem accepta că și arta se transformă în altceva, atunci răspunsul meu este afirmativ. Există deja experimente foarte interesante. Acum doi ani, a fost expus și în România proiectul The Next Rembrandt, o pictură 3D ce reprezenta un nou portret semnat Rembrandt. Numai că nu era făcut de Rembrandt, ci de un soft. Au fost scanate toate portretele cunoscute ale pictorului de prin muzee și colecții private, iar o echipă de programatori a creat un soft care să genereze următorul portret Rembrandt, pornind de la toate informațiile plastice și estetice pe care le scanase. Rezultatul a fost un portret care semăna cu toate portretele lui Rembrandt. Foarte reușit! Putem admite că și asta este o formă de artă? Eu zic că da.

Mai văd pe lucrarea ta “#rien” și  “artwithout#”. Cum au influ­ențat rețelele de socializare piața de artă?

Lumea artei nu mai trăiește în afara marketingului sau în afara rețelelor de socializare. Toate  marile muzee au pagini de Face­book, Twiter și Instagram. Toți marii artiști, adviseri și curatori sunt prezenți pe aceste rețele. Pornind de la Instagram, care a declanșat chestiunea asta cu comunitățile hashtag, am conturat proiectul Thank you for buying, o instalație creată din obiecte-lucrări care parodiază și ironizează piața de artă și dependența ei față de hashtag-uri. #rien înseamnă nimic și creează o legătură culturală în timp cu pipa lui Magritte din lucrarea “Ceci n’est pas une pipe”. Mai poate însemna și golul de consistență din arta actuală. Ulterior, am propus și antipostarea artwithout#. De ce ar avea nevoie arta de hashtag?! Trebuie să aibă hashtag doar pentru că a fost asimilată de rețelele de socializare?

Crezi că mediatizarea pe rețelele de socializare dău­nează artei, o pervertește în vreun fel?

Nu cred asta. Arta și-a schimbat în timp paradigma. Faptul că se promovează și este accesibilă aproape oriunde reprezintă un lucru bun. Deseori prin proiec­tele mele ironizez contextele în care este pusă și expusă. De exemplu, acum, nu mai poți să scrii în mediul online doar Picasso. Tastezi #Picasso, ca să descoperi comunitatea de oameni interesați de artist. Sunt niște găselnițe pe care eu le ironizez, dar îmi dau seama de potențialul lor în acel mediu. Eu însumi le folosesc atunci când postez pe Facebook sau Instagram. De fapt, în mai toate proiectele mele ironizez și mă autoironizez, în același timp. Totuși, cred cu tărie că arta nu are nevoie de hashtag. Artistul e artist și fără patru linii intersectate. Arta are nevoie să fie văzută de cât mai multă lume, dar numărul vizualizărilor nu îi va crește niciodată valoarea, ci doar ratingul.

Cum reușești să fii peste tot? Agenda ta nu pare compatibilă cu ideea că artiștii ar fi prea boemi pentru a urma un program.

Unul dintre secrete este disciplina. Artiștii de astăzi, mă refer la tânăra generație, nu mai au timp să fie boemi. Sunt la fel ca ceilalți oameni care au o slujbă de opt sau zece ore pe zi. Uneori, poate muncesc chiar mai mult de atât. Astăzi, marea bătălie se dă cu Timpul; o altă invenție a omului care se întoarce, haios și ironic, împotriva lui.

Interviu publicat în numărul 325 al revistei Biz