Claudiu Butacu: Între cele două vârfuri

Claudiu Butacu: Între cele două vârfuri

Reading Time: 5 minute

Într-o lume care valorizează performanța mai presus de prezență, tot mai mulți oameni urcă pe un drum sigur, dar care nu le mai aparține. Nu pentru că au greșit pasul. Ci pentru că n-au avut timp să-și pună întrebările potrivite. E timpul să vorbim despre asta.

de Claudiu Butacu

Când performanța devine capcană

Ne trezim cu notificări, ne culcăm cu taskuri. Și undeva între ele se consumă o viață care nu mai pare a noastră.

Totul a fost desenat ca un traseu clar: școală, rezultate, carieră, apartament, un like pe Instagram. O linie dreaptă. O rețetă a succesului. Dar, din ce în ce mai des, apar întrebări care nu pot fi amânate: spre ce? Pentru cine? Poți fi apreciat. Poți performa impecabil. Și totuși să simți că lipsește ceva. Un gol care nu se vede în CV.

Și poate că, uneori, merită să facem un exercițiu simplu: să ne uităm la CV-ul nostru ca la o hartă. Între joburi și realizări, între proiecte și premii, ce nu se vede? Unde ne-a costat? Ce am sacrificat? Ce am pierdut pe drum?

Un CV în contrast, în care coloana lipsurilor spune la fel de mult ca și cea a rezultatelor. Nu doar ce am făcut, ci ce am fost nevoiți să lăsăm în urmă pentru a face loc. Nu doar câte roluri am bifat, ci câte versiuni din noi am ignorat.

Și poate cel mai important: ce n-am avut timp să simțim în goana după „următorul pas logic”.

Se spune că în viață nu urcăm un singur munte. Ci doi. Asta o zice David Brooks, un jurnalist la New York Times care n-a scris doar despre lume, ci și despre ce se întâmplă înăuntru, când tăcem.

Primul munte îl știm bine: școală, rezultate, carieră, validare. Te urci pe el cu diplome, funcții, aplauze și KPI. E clar, e recunoscut, are hărți și indicatoare. E un drum despre cum să fii bun, cum să faci totul ca la carte. Și dacă ești bun, urci repede. Dacă urci repede, poți fi cel mai bun.

Dar apoi, sus pe vârf, se lasă o liniște…

Al doilea munte nu mai e despre a ieși în față. E despre legături. Despre rost. Despre a fi parte din ceva mai mare decât tine. Nu-l urci pentru imagine, ci pentru echilibru. Nu te motivează recunoașterea, ci liniștea. E un munte fără public, dar cu sens. Primul te întreabă: Ce vrei să devii? Al doilea: Pentru ce ești aici?

Când ești peste tot, dar nu mai ești nicăieri

Trăim într-o societate care răsplătește viteza, eficiența, disponibilitatea. Dar puțini vorbesc despre costuri. Despre relațiile care se erodează. Despre identitatea care se topește. Despre o oboseală care nu e fizică, ci existențială.

Ajungem să fim peste tot. La birou. Pe ecran. În familie. În comunitate. Dar, în tot acest “a fi acolo”, dispare “a fi aici”.

Și atunci apare o liniște grea. O epuizare care nu vine din prea mult de muncă, ci din prea puțină apartenență. Faci lucruri. Le faci bine. Dar simți că nu mai contează pentru cine ai devenit între timp. Această stare nu se vede în agende. Nu se prinde în planuri strategice. Dar se simte în pauzele dintre întâlniri, în nopțile fără somn, în momentele în care, deși ești înconjurat de oameni, simți că nu mai ai loc.

Scări care nu duc nicăieri

Un alt fenomen pe care îl vedem des: urci. Reușești. Dar ajungi sus și nu mai știi de ce ești acolo. Mulți au urcat pentru că erau buni. Și au continuat să fie buni. Dar între a fi bun și a fi bine e o diferență mare. Și prea puțini vorbesc despre ea.

Pentru că, de fapt, nu ne învață nimeni cum să ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat. Ne învață doar să nu greșim. Să livrăm. Să ne încadrăm.

Suntem ghidați mai degrabă de frică decât de sens. Frica de a rămâne pe loc. Frica de a părea nesigur. Frica de a rata ceva ce „ar fi trebuit” bifat. Dar dacă drumul bun pentru ceilalți nu e și drumul tău?

Noua singurătate. Sau cum ajungem împreună, dar separați

Psihologul Sherry Turkle o spune clar: nu suntem singuri pentru că nu comunicăm. Suntem singuri pentru că n-o mai facem cu adevărat.

Suntem conectați. Avem grupuri, mesaje, întâlniri, like-uri. Dar ceva se pierde între semnal și semnificație. Nevoia de apartenență nu e doar despre a fi cu oameni, ci despre a conta pentru cineva, a avea spațiu să fii întreg. Turkle numește asta connected loneliness: singurătatea care apare în mijlocul rețelei.

Și poate că cel mai periculos nu e că ne izolăm. Ci că începem să credem că nu mai e nimic de spus. Că rezultatele sunt suficiente. Că sensul e opțional.

Când trecem prin perioade de incertitudine colectivă, instinctul e să ne adunăm. Să simțim că suntem împreună. Dar exact atunci, conexiunile pare că se subțiază.

Nevoia de apartenență e una veche. Nu se strigă. Nu se impune. Dar se simte. Atunci când nu mai aparținem, niciunei echipe, niciunei idei, niciunui loc, începe o derivă tăcută.

Nu pare grav. Nu doare imediat. Dar duce la o uzură profundă. De la implicare trecem la execuție. De la sens, la sarcină. De la asumare, la izolare. Începe să sune cunoscut deja?

Și când spațiul comun se destramă, fiecare își face propriul contract cu lumea. Dar fără dialog, fără repere comune, începem să trăim în paralel. Și să credem că performanța poate înlocui sensul. Că rezultatul poate înlocui legătura.

E ca și cum am înlocui vocea cu ecoul. Și ne mirăm că nu ne mai auzim cu adevărat.

Când libertatea devine apăsare

Ni se spune că suntem liberi. Dar odată cu libertatea vine și responsabilitatea. Și nu puțini sunt cei care o resimt ca pe o povară.

Nu pentru că nu am avea opțiuni. Ci pentru că, în lipsa timpului de a reflecta, alegem repede. Alegem ce e sigur. Ce e validat. Ce nu ne expune. Și, astfel, luăm decizii bune în contexte greșite.

Uneori ne asumăm roluri înainte să înțelegem ce înseamnă. Alteori construim drumuri solide către destinații pe care nu ni le-am dorit niciodată.

Nu tot ce funcționează e și potrivit. Nu tot ce aduce rezultate aduce și echilibru. Și, mai ales, nu tot ce pare alegere e cu adevărat ales.

Un alt fel de ambiție

Ambiția nu dispare. Se transformă. Nu mai e despre vârfuri cucerite, ci despre trasee care au sens. Despre decizii care nu strălucesc în afară, dar care te țin întreg pe dinăuntru.

Psihologii Edward Deci și Richard Ryan au numit asta Self-Determination Theory. O teorie care spune, simplu, că nu performanța aduce împlinirea. Ci autonomia, competența și relațiile autentice.

Adică: să simți că alegi, nu că ești împins. Să simți că ești bun la ceva, dar nu pentru că te compari, ci pentru că te construiești. Să simți că aparții — nu unei echipe, ci unui rost.

• Când motivația noastră vine doar din exterior (trofee), titluri, recunoaștere, ea ne usucă în timp.
• Dar când vine din interior, din sens, alegere și legătură, ne susține pe termen lung. Și ne dă voce. Nu doar ecou.

Nu mai e vorba de a face cât mai mult. Ci de a nu pierde nimic esențial în timp ce faci. Și poate că nu e o revoluție zgomotoasă. Dar e o schimbare de paradigmă. Ce aș alege dacă n-ar fi vorba despre imagine, ci despre adevăr?

În loc de concluzie: ceea ce rămâne

La final, nimeni nu regretă că n-a urcat mai repede. Că n-a avut un birou mai mare. Sau o agendă mai plină. Regretele adevărate sunt despre altceva:

• Că n-au trăit pentru ei.
• Că au ignorat ce simțeau.
• Că au uitat oamenii, bucuria, rostul.

Asistenta Bronnie Ware, care a petrecut ani lângă oameni pe patul de moarte, a adunat cele mai frecvente regrete:

• „Aș fi vrut să am curajul să trăiesc o viață fidelă mie, nu una pe placul celorlalți.”
• „Aș fi vrut să nu muncesc atât de mult.”
• „Aș fi vrut să fiu mai prezent. Mai viu.”

Toți cei care au urcat pe primul munte și-au dat seama, prea târziu, că vârful nu înseamnă nimic dacă e gol în jur. Și-ar fi dat orice să mai aibă timp să aleagă alt drum. Tu încă îl ai.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 394 (15 iunie – 15 iulie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.