Biz Reality Check – Adriana Dumitrescu: Am lucrat aproape cinci ani într-un mediu toxic

Biz Reality Check – Adriana Dumitrescu: Am lucrat aproape cinci ani într-un mediu toxic

Reading Time: 5 minute

Adriana Dumitrescu povestește că a lucrat aproape cinci ani într-un mediu toxic și se gândea că poate problema era la ea, că poate nu reușea să se adapteze. Recunoaște că i-a fost frică să plece, dar a realizat în timp că nu era vorba despre adaptare, ci despre valori complet diferite. Îndoiala a continuat, dar, în timp, Adriana a realizat că a fost cea mai bună decizie pe care o putea lua.

Adriana Dumitrescu este Accounting & Reporting Manager la Provident, primul partener curajos care vorbește, prin oamenii săi, deschis despre eșec în cadrul seriei Biz Reality Check.

Biz Reality Check este despre partea nevăzută a carierei și a succesului. Despre normalizarea eșecului. Despre ce învățăm când lucrurile nu merg bine. Despre cât de greu e uneori să rămâi pe drumul tău, dar și despre puterea de a o lua de la capăt. Pentru că, în realitate, nu doar victoriile ne definesc, ci și greutățile prin care trecem.

Nu lăsa frica să-ți înăbușe instinctul

• Eșecul e atunci când nu mai ai aer – „Pentru mine, eșecul e acel moment în care simți că te prăbușești, dar în același timp încerci, cumva, să te ridici. Ca și cum ar fi doi oameni care se luptă în tine și pierd amândoi.”
• Frica de a pleca dintr-un mediu toxic – „A fost un eșec pentru mine nu pentru că am plecat, ci pentru că nu am plecat mai devreme. Am stat 5 ani în organizația aia. Mi-a lipsit curajul să spun STOP.”
• Ascultă-ți instinctul – „Corpul și sufletul îți dau semne când ceva nu e în regulă. Uneori, sunt mai mult decât semne, sunt aproape strigăte pe interior. Curios cum devenim surzi atunci când ne e frică.”
• Abordarea umană în cadrul echipei – „Vorbește cu oamenii tăi. Stai cu ei. Ascultă-i. Și dacă simți că nu ai timp… fă-ți timp. N-ai cum altfel. Oamenii simt când îi vezi, când îi auzi.”

Ce te definește pe tine ca profesionist?

Cred că ceea ce mă definește, mai presus de orice, e bucuria aia pe care o simți când știi că ai făcut lucrurile bine. Când închid o raportare și știu că totul e la locul lui, că cifrele au sens, că nu e nimic pe fugă sau făcut de mântuială – e liniște. E ca un fel de echilibru care se așază. Noi, contabilii, zicem des: „când debitul e egal cu creditul, e pace”. Și chiar așa e.

Dar ce mă face cu adevărat să simt că sunt bună în ce fac e atunci când oamenii vin către mine. Nu doar pentru o cifră sau o semnătură, ci pentru o părere. Uneori e despre contabilitate, dar de multe ori nu e. E despre „cum ai face tu?”, „ce crezi despre situația asta?”. Și când simt că pot fi un sprijin, că pot clarifica un ghem de întrebări sau de frici – atunci simt că munca mea are sens. Atunci știu că nu sunt doar un „om de cifre”, ci și un om de încredere. Iar aici deja vorbim despre debit și credit de emoție și vulnerabilitate.

Dacă ai putea să rescrii definiția din dicționar, cum ai defini eșecul?

Pffff… Eșecul e atunci când nu mai ai aer. Când simți că ai făcut tot ce ai putut, dar tot nu e de ajuns. E o stare în care cauți disperat o gură de aer să poți merge mai departe. Pentru mine, eșecul e acel moment în care simți că te prăbușești, dar în același timp încerci, cumva, să te ridici. Ca și cum ar fi doi oameni care se luptă în tine și pierd amândoi.

Care a fost cel mai mare eșec care te definește astăzi ca profesionist, poate chiar ca om?

O să port asta cu mine toată viața, chiar dacă a trecut mult timp de atunci. Am lucrat aproape cinci ani într-un mediu toxic. Și nu exagerez când spun „toxic”. Oamenii erau răniți și, mai grav, cuiva îi făcea plăcere să facă asta, își lua energie din lacrimile colegilor. Știu că sună dramatic, însă e dramatic doar pentru că e adevărat. Mă gândeam că poate problema e la mine, că eu nu reușesc să mă adaptez. Dar, în timp, am realizat că nu era despre adaptare, ci despre valori complet diferite.

A fost un eșec pentru mine nu pentru că am plecat, ci pentru că nu am plecat mai devreme. Am stat 5 ani în organizația aia. Știam că nu mă potrivesc acolo, dar mi-a fost frică. Mi-a lipsit curajul să spun „STOP”. Până într-o zi când nu am mai putut și mi-am dat demisia. Pur și simplu. A fost nevoie de mult timp ca să accept că am dreptul să aleg ce e sănătos pentru mine.

Cum te-ai simțit după ce ai plecat? Care au fost efectele extinse?

Mult timp m-am învinovățit. Am tot analizat: dacă făceam altceva, dacă eram altfel, dacă mă străduiam mai mult… M-am gândit că poate era vina mea că nu am reușit să schimb ceva.

Dar, cu timpul, după ce am ieșit din ceața aceea emoțională, am realizat că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua. Pentru că nu mai eram eu. Nici acasă nu mai eram eu. Nu mai aveam răbdare cu ai mei, cu mama, cu soțul, cu copilul. Aveam noroc că băiatul meu era destul de mare să înțeleagă, altfel… nu știu cum ar fi fost. Acum, sper că nu i-am creat vreo traumă. Din păcate, și noi la rândul nostru venim cu niște traume din copilărie și atunci când ajungem părinți, cel mai probabil că și noi, involuntar, creăm niște traume copiilor noștri.

Care e lecția valoroasă pe care ai învățat-o?

Să-mi ascult instinctul. Corpul și sufletul îți dau semne când ceva nu e în regulă. Uneori, sunt mai mult decât semne, sunt aproape strigăte pe interior. Curios cum devenim surzi atunci când ne e frică. Trebuie doar să vrei să le auzi. Și, mai ales, să ai curajul să pleci când simți că nu te mai potrivești cu locul sau cu oamenii.

E greu, evident. Începi să-ți faci o listă cu toate relele care s-ar putea întâmpla: pierzi stabilitatea, venitul, de bine, de rău, pierzi o zonă de confort închipuită. Toate astea se adună și-ți creezi singur impresia că totul s-ar prăbuși, așa că stai, stai până când prețul pe care îl plătești devine mult prea mare. Instinctul bate lista de frici, asta e lecția valoroasă.

Dacă te tot macină gândul să pleci, în sufletul tău ai luat deja decizia, așa că pleacă.

Ce faci diferit acum, ca manager, după această experiență?

Încerc să fiu om. Înainte de toate, om. N-am îndrăznit să spun că sunt, pentru că simt că în fiecare zi încerc mai bine, încerc mai mult, încerc altfel. Încerc să fiu omul de care aș fi avut eu nevoie în acei 5 ani. Pentru că oamenii nu caută salvarea în alți oameni, ci caută să vadă acele bucăți din ei care să le confirme valoarea, ca într-o oglindă. Iar dacă oglinda e goală… tu, ca manager, faci ceva greșit.

De fiecare dată, încerc să înțeleg că dacă cineva are o problemă personală, aia va fi mereu mai importantă decât orice task de la birou. Îi ascult. Îi încurajez să vină spre mine, chiar și atunci când problema nu e despre muncă. Dacă simt că pot vorbi cu mine, dacă simt că e ok să spună „am nevoie de o pauză”, știu că am creat un mediu sănătos.

Dacă ai avea doar cinci minute la dispoziție, ce i-ai spune unui om care tocmai a preluat o echipă și nu știe de unde să o apuce, ce i-ai spune?

Vorbește cu oamenii tăi. Stai cu ei. Ascultă-i. Și dacă simți că nu ai timp… fă-ți timp. N-ai cum altfel. Oamenii simt când îi vezi, când îi auzi. Asta contează cel mai mult la început.

Ți-ar plăcea să fii tu managerul tău?

Depinde de zi. Uneori da, alteori clar nu. 😊 N-am aroganța să spun că fac toate lucrurile perfect. Am și eu zile proaste, zile când sunt morocănoasă, când am capul plin. Dar încerc. Încerc să fiu conștientă de momentele în care nu sunt în cea mai bună formă și să nu le las să se transforme în stil de lucru.

Acum te alegi pe tine?

Uneori da, uneori nu. Dar important e că știu când nu o fac. Și nu mai las asta să devină o regulă. Încep să învăț să mă pun pe mine pe listă, mai sus decât o făceam înainte. Și sper ca într-o zi să-mi iasă complet.

Succesul nu este doar despre ce vedem la suprafață. Este despre muncă, eșecuri, momente de cumpănă și puterea de a merge mai departe. Reality Check este locul unde normalizăm dificultățile din carieră și învățăm unii de la alții. Pentru că uneori avem nevoie să știm că nu suntem singurii care greșesc.