Claudiu Butacu: Azi o cărămidă, mâine un perete

Claudiu Butacu: Azi o cărămidă, mâine un perete

Reading Time: 4 minute

Mai puțin „o să”, mai mult „uite”. Un jurnal cu Notes deschise, pentru cei care s-au săturat de zgomot și scuze.

de Claudiu Butacu

Trăim într-un zumzet care nu mai tace, burnout spus în șoaptă la cafea, Gen Z trecut la inventar ca și cum ar fi o problemă, sabatic la modă și totuși prea rar trăit cu adevărat, demotivare care se lipește de ecran, feeduri care se schimbă mai repede decât respirația, știri care ard, războaie care ne intră în bucătărie, prețuri care mușcă din timp, un algoritm care promite sens și livrează neliniște. Avem scuze frumoase și oboseală reală, avem discursuri despre grijă de sine și prea puțin somn, avem planuri care arată bine și zile care trec fără o urmă. Asta este fotografia de azi, nu trebuie înfrumusețată. Dar chiar în mijlocul acestui zgomot încape un gest mic și serios, deschizi Notes, scrii trei rânduri.

Există o oră a dimineții în care toate promisiunile par posibile. Înainte de notificări, când cafeaua nu e scuză, ci gest. Într-o oră din asta am scris cele trei rânduri: ce nu mai fac, ce fac pe bune, ce opresc chiar azi.

N-a fost vreo scenă eroică. Mai degrabă o respirație lungă într-o zi plină. Și ceva s-a mutat, discret, din cap în palmă, din „o să fac” în „uite ce am făcut”.

Zgomotul din jur era același, teorii, trenduri, explicații elegante pentru amânări. „Nu e contextul”, „trebuie mai multă claritate”, „după eveniment”, „de luni”. Le știu. Le-am folosit. Așa că mi-am pus în față un adevăr pe care prefer să-l aud înaintea oricărui speech: lucrurile nu se fac, cineva le face. Cineva adună materialele, pune structura, luminează camera, trasează prima linie. Dacă nu suntem noi, cine?

Am schimbat și o regulă. Când spun „începem”, pun pe masă și o bucată reală din lucru, un draft stângaci, un prototip imperfect, trei cifre scrise strâmb. Conversațiile se scurtează, scuzele se împuținează. În aceeași zi, un coleg mi-a trimis un printscreen: trei rânduri din Notes-ul lui, „am furat ideea ta, asta nu mai fac, asta fac pe bune, asta opresc azi”. A fost util și liniștitor. Nu pentru că era vreo validare, ci pentru că normalitatea devenise contagioasă. Nu trebuie să strălucească totul, e destul să fie adevărat.

Altă zi, alt zgomot, comparațiile. „Uite cum fac alții”, „de ce acolo merge”. Am închis tab-urile și m-am întrebat simplu, mă face competiția pe mine mai bun sau doar îmi hrănește reflexul de a dovedi? În seara aceea nu am postat încă o promisiune cu lumini și umbre. I-am scris unui apropiat, „pe asta o opresc ca să fac loc pentru asta”. Răspunsul a venit liniștit, „bine, ce ai nevoie ca să se miște?”. Uneori omul cu cheile e fix atât, întreabă fără teatru și deschide o ușă fără discurs.

Au fost și zile fără chef. Nu tragedii, ceața măruntă care te lipește de scaun și îți șoptește „mâine”. În zilele alea nu am vânat motivația, am căutat ritmul. Dimineața, „ce pun pe roți azi și ce mă ține pe loc”. La mijlocul zilei, o privire scurtă, suntem unde am spus că vom fi. Seara, cinci rânduri de învățare. Când oboseam, micșoram pasul, nu îl opream. Trei pași cuminți bat un sprint urmat de două săptămâni
de vinovăție.

Pe fundal s-a strâns o altă lecție, mai greu de pus în propoziții, claritatea nu vine doar din planuri, vine din renunțări. De fiecare dată când tăiam două lucruri bune ca să fac loc unuia esențial, scădea presiunea de a dovedi și creștea bucuria muncii. Stop List nu e pedeapsă, e o formă de respect pentru
ce contează.

Am mai învățat că multe reguli nu repară nesiguranța, doar o maschează. Când sunt mai puține reguli, ai nevoie de conversații mai bune. În loc de „cât ai făcut”, întreb mai des „ce oprești ca să faci loc” și „ce dovadă ai că ipoteza e bună”. La început pare aspru. După, e eliberator. Nu mai alergi după aplauze, alergi după adevăr. Ciudat sau nu, se respiră mai ușor când „adevăr” ia locul „impresiei”.

Nu am inventat roata. Doar am coborât idei sănătoase la masa de lucru. Am observat că începuturile bune se văd în dovezi timpurii, nu în promisiuni. Că progresul mic de azi schimbă moralul mai mult decât un plan mare mâine. Și că merită să îți imaginezi dinainte ce ar putea să nu meargă, să notezi trei motive și să previi chiar acele lucruri. Nu le-am pus în ramă, le-am ținut în Notes, lângă lista de cumpărături și ideile de slide-uri. Acolo le e locul, în buzunarul zilei, nu în altar.

Tot peste zile, am văzut puterea consecvenței. Nu „perfect”, ci „suficient de bine, la aceeași oră”. Când nu iese, nu schimbi sensul, schimbi viteza. Când cade motivația, nu schimbi drumul, schimbi pasul. Când te prinde comparația, închizi fereastra și revii la bucata ta de muncă. În poveste pare plictisitor. În viața reală, asta ține casa în picioare.

Mai este ceva, foarte omenesc, ai nevoie de trei prezențe simple pe care le apreciezi abia când lipsesc, omul cu cheile care deschide drumuri și tace, omul care ține ritmul și care strânge șuruburile fără zgomot, prietenul sincer care pune întrebările bune când toți ceilalți dau din cap. Spune-le cum vrei, nu le pune panglici, ține-le aproape. Te scutesc de luni întregi de confuzie.

Toate astea nu schimbă lumea într-o săptămână. Schimbă temperatura dintr-o zi. Și din alta. Și din alta. Până când, fără să-ți dai seama, ai pus destule cărămizi ca să nu mai fluture peretele la primul vânt. Nu este spectaculos, dar este liniștitor, chiar foarte liniștitor.

Aha-ul, pe care cred că îl împărțim mulți, nu ne lipsește inspirația, ne lipsește începutul mic, repetat. Azi scrii în Notes o promisiune pe care o poți onora până la final. Mâine scoți din drum două lucruri bune ca să faci loc unuia esențial. Poimâine pui pe masă o dovadă, oricât de imperfectă. În altă zi întrebi pe cineva atât, ce oprești ca să faci loc. Și continui.

Call to action: alege azi o cărămidă și pune-o, trimite cuiva dovada, nu anunțul. Scrie-ți în Notes propriul „ce nu mai fac, ce fac pe bune, ce opresc azi”. Când te ia iar zgomotul, repetă-ți, lucrurile nu se fac, cineva le face. Mai puțin să dovedesc altuia, mai mult să dovedim lucrului. Azi pun o cărămidă, mâine fac peretele. V-o spune fratele Butacu.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 398 (20 septembrie – 15 octombrie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.