Claudiu Butacu: Când începi să simți că manualul ăsta de viață n-are instrucțiuni pentru tine

Claudiu Butacu: Când începi să simți că manualul ăsta de viață n-are instrucțiuni pentru tine

Reading Time: 5 minute

De ce totul pare mai greu decât ni s-a promis? Unde e satisfacția despre care ni s-a vorbit în anii de școală? De ce pare că toată construcția solidă de diplome, joburi și „reușite” nu stă în picioare când te uiți la sens?

de Claudiu Butacu

Au trecut ani de când ai terminat facultatea. Ai semnat contracte, ai avut colegi, ai primit prime și ai pierdut nopți. Ai schimbat birouri, poate și orașe. Ai avut momente în care ai crezut că ești pe drumul bun și altele în care ai simțit că ți-ai pierdut vocea printre KPI-uri și ședințe. Și totuși, deși „ai făcut tot ce trebuie”, începi să te întrebi: de ce totul pare mai greu decât ni s-a promis? Unde e satisfacția aia despre care ni s-a vorbit în anii de școală? Unde e acel „vei fi cine vrei tu să fii”? De ce pare că toată construcția asta solidă de diplome, joburi și „reușite” nu stă în picioare când te uiți la sens?

Când începi să cauți în manual paginile nescrise

Nu mai ești proaspăt absolvent. Ai bifat câteva etape, dar simți că ai ajuns într-o zonă gri, fără direcții clare. Că faci lucruri, dar nu știi exact de ce. Că învârți proiecte și bugete, dar ceva din tine a obosit. Sau s-a înstrăinat.

Am fost crescut cu promisiunea meritului: „învață, muncește și totul se va lega”. Dar ce faci când vezi că nu se leagă? Că ai învățat să navighezi în afară, dar nu înăuntru?

Robert Kegan vorbește despre asta în „Immunity to Change”: cum, uneori, cele mai mari blocaje nu vin din lipsa de voință, ci din conflicte invizibile între valorile noastre și felul în care ne-am obișnuit să supraviețuim în organizații care nu ne mai reprezintă.

Ce nu mi-a spus nimeni când mi-am luat diploma

Că viața profesională nu e un drum lin, ci un labirint. Că nu doar tu te simți pierdut uneori. Că autenticitatea nu e un luxury, ci un combustibil. Că dacă taci prea mult, încep să-ți adoarmă întrebările. Și fără întrebări vii, învățarea moare.

Frederic Laloux, în „Reinventing Organizations”, spune că adevărata transformare începe când organizațiile nu mai sunt doar mecanisme, ci organisme vii — spații unde oamenii pot fi pe bune, nu doar eficienți. Dar câți dintre noi lucrăm în astfel de locuri?

Acolo unde învățarea devine din nou personală

Ce faci când un coleg îți spune sec: „Mi-e dor de mine”? Nu de job, nu de vacanțe, ci de propria lui energie de început. De omul care visa să construiască ceva mai mare decât un PowerPoint bun.

În tăcerile astea începe învățarea. Nu doar în cursuri. În reflecții. În curajul de a pune pauză. De a te uita la tine și de a spune: ce nu mai merge? Și ce refuz să mai ignor?

Ce înseamnă, acum, să înveți cu adevărat?

Într-un exercițiu recent de autocunoaștere, am descoperit că tind să evit conflictele pentru a păstra armonia. Sună bine în teorie, dar uneori înseamnă că nu spun ce contează. A fost un moment banal, dar a deschis o întrebare importantă: câte dintre alegerile mele vin din frică, nu din intenție?

O altă persoană a realizat că nu suportă tăcerea în ședințe și o umple compulsiv cu idei, chiar și atunci când nu crede în ele. Pentru că, undeva pe drum, a învățat că prezența înseamnă performanță, nu prezență autentică. În timp, asta a dus la epuizare și deconectare. Când a început să tacă intenționat și să lase spațiu, a apărut ceva neașteptat: alții au început să vorbească mai sincer. Tăcerea a devenit invitație, nu apărare.

Un alt coleg a recunoscut că evită să ceară ajutor. Nu din mândrie, ci din frică să nu fie perceput ca slab. În realitate, toți din echipă simțeau la fel și nimeni nu spunea nimic. Când cineva a spart gheața cu un simplu „Nu știu cum să fac asta, mă ajuți?”, dinamica s-a schimbat. A început o cultură de sprijin reciproc, nu de mască. Pentru prima dată după mult timp, oamenii s-au simțit parte dintr-o echipă, nu doar dintr-o organigramă.

De aici începe învățarea adevărată

Din observarea sinceră a propriilor tipare. Și din curajul de a le pune sub semnul întrebării. Hai să facem un exercițiu. Nu de tip test. Ci unul de sinceritate. Ia-ți 5 minute și răspunde pentru tine, fără filtru:

1. Ce parte din mine își cere locul înapoi? Ce vis am abandonat pentru că „n-a fost momentul”? Ce emoție tot evit în discuțiile dificile?
2. Ce obiceiuri îmi consumă energia fără sens? Unde zic mereu „da” și mă simt epuizat? Ce rutină păstrez doar din obișnuință, nu din convingere?
3. De ce am început să mă adaptez prea tare? Când am început să spun ce „se cere”, nu ce cred? Ce parte din mine a învățat că tăcerea e mai sigură?
4. Unde a devenit tăcerea un mecanism de protecție? Cu cine nu mai vorbesc sincer? În ce contexte evit adevărul, de teamă că nu va fi primit?

Acest tip de reflecție e în sine o formă de învățare. Una pe care niciun curs nu o poate preda. Dar pe care o putem exersa zilnic.

Ce ar fi bine să (re)învățăm, după ani de muncă

• Să ne întoarcem la curiozitate, nu doar la eficiență.
• Să avem triburi de oameni în jur, nu doar rețele de contacte.
• Să punem stop, fără vină, când ceva nu mai are sens.
• Să nu confundăm epuizarea cu angajamentul.
• Să înțelegem că, așa cum zice Viktor Frankl, sensul nu ți se dă, ci se descoperă în suferință, muncă și iubire.

Și dacă…?

Și poate că lucrurile nu sunt atât de încurcate pe cât par. Poate că avem deja în noi începutul a ceea ce ne lipsește. Poate nu e nevoie de o revoluție, ci de o realiniere. Să ne uităm mai blând spre noi. Să ne întrebăm: ce-mi face bine acum?

În loc să ne măsurăm în pași greșiți, poate ar fi mai util să ne uităm la pașii curajoși. Cei care ne-au scos, fie și pentru puțin, din rutină. Din dezorientare. Din rolul pe care îl jucăm zi de zi.

Pentru că uneori, începutul adevărat al învățării e momentul în care ai curajul să spui: nu mai știu, dar sunt gata să aflu.

Și dacă, în loc să ne reinventăm, am începe prin a ne regăsi?

Și dacă sensul nu vine din următorul rol, ci din capacitatea de a spune: „asta e ceea ce contează pentru mine acum”?

Ce facem când școala s-a terminat și nu mai suntem la început de drum?

Poate că începem, pentru prima dată, să învățăm conștient. Din noi. Cu alții. Pentru ceva ce simțim că merită. Nu din cărți. Din viață. Din alegeri. Din tăceri. Din ce nu mai vrem să trăim pe pilot automat.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 393 (15 mai – 15 iunie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.