Claudiu Butacu: Lecții care-ți schimbă viața

Claudiu Butacu: Lecții care-ți schimbă viața

Reading Time: 5 minute

Mai știi clipa aceea? Momentul când totul s-a oprit pentru o secundă și ai primit o lecție care ți-a schimbat viața? Ce ai făcut cu ea? Ai dat-o mai departe sau ai uitat să o predai și altora?

de Claudiu Butacu

Imaginați-vă că educația voastră a fost construită pe câteva astfel de momente critice. Nu vorbesc despre note, diplome sau examene trecute cu brio. Vorbesc despre acele clipe în care lumea s-a oprit și v-a oferit ceva mult mai valoros – o lecție care v-a schimbat. Poate a fost o greșeală care v-a obligat să priviți lucrurile altfel, poate o conversație care v-a deschis ochii sau o experiență care v-a forțat să vă confruntați cu limitele voastre. Aceste momente rămân, întotdeauna, fundamentale. Pentru mine, unele au fost încurajatoare, altele dureroase, dar toate m-au adus mai aproape de ceea ce sunt astăzi.

Când eram mic, visam să devin baschetbalist. Îmi imaginam cum voi auzi aplauzele publicului la fiecare coș marcat, cum voi crește în ochii celor din jur. Dar lucrurile nu au mers așa. Am fost bun, dar nu suficient de bun. Am renunțat. Sau poate alții au renunțat pentru mine. Îmi amintesc cum tata, văzând că mă îndepărtez de acest vis, mi-a spus că ar trebui să aleg o meserie de viitor. Am ascultat și am ales ingineria, deși nu era ce îmi doream cu adevărat.

Pe măsură ce îmi găseam drumul, am descoperit că inima mea era în altă parte – într-un mic ONG pe care l-am început împreună cu niște prieteni, EFdeN. A fost prima dată când am simțit acel „flow” – starea în care munca nu mai pare muncă, ci o experiență care te absoarbe complet. Mihaly Csikszentmihalyi, în studiile sale despre „flow”, descrie cum cele mai bune momente din viața noastră nu sunt cele pasive, ci acelea în care ne concentrăm complet asupra unei sarcini care ne provoacă. EFdeN a fost exact asta pentru mine.

La început, totul părea imposibil. Ni s-a spus că nu avem ce căuta într-o competiție internațională de cercetare și dezvoltare în construcții sustenabile. Refuzurile veneau unul după altul, iar scepticismul era constant. Dar noi aveam un singur lucru care conta – angajamentul. Am continuat, pentru că acel sentiment de a construi ceva care contează era mai puternic decât orice obstacol.

Primele luni – improvizație, pasiune și… tenis de masă improvizat.

Primele luni au fost haotice. Sediul nostru era o cameră improvizată lângă cantina din Tei. Zumzetul studenților și mirosul de mâncare caldă ne însoțeau în fiecare zi. Dormeam pe saltele întinse pe jos, iar masa de ping-pong pe care o construisem dintr-o placă de placocem devenise centrul universului nostru social. Competițiile nocturne erau ritualice, cu brioșe câștigate la fiecare cinci seturi de până la 11. Între meciuri, lucram la proiectul nostru, încercând să-l facem realitate. Aveam 20 și ceva de ani și mai mult entuziasm decât resurse.

Imaginați-vă o întâlnire cu CEO-ul unei companii, într-o cantină studențească. Promisiunea noastră? Că vom face un prototip de construcție super-eficientă. Cum am prezentat ideea? Pe foi A4 lipite cu scotch sau direct de pe laptopul lui Sorin, al cărui ecran era prins cu cleme de plastic. Nu aveam nimic sofisticat, dar aveam curajul de a cere sprijin și încrederea că vom livra.

Motivația negativă – combustibil pentru schimbare

Motivația negativă ne-a dat sens. Faptul că ni s-a spus „Nu se poate” ne-a provocat destul de tare. Sensul nostru era clar: să schimbăm direcția în care ne aflam, să dăm un nou sens educației și inovației în care credeam.

Când am ajuns pentru prima dată la o competiție internațională, eram începători și complet necunoscuți. Ne-am simțit ca echipa de bob a Jamaicăi din filmul Cool Runnings – antrenându-ne pe praf, fără să vedem vreodată zăpada. Așa eram și noi. Ceilalți participanți aveau de toate – macarale scumpe, scule de top, echipe numeroase și resurse impresionante. Noi aveam schițele noastre, experiență limitată și o dorință arzătoare de a învăța și de a reuși.

Eram abia la început. Nu știam ce ne așteaptă, dar am învățat rapid. Am învățat să construim cu ce aveam, să facem promisiuni și să le respectăm. Am început să câștigăm încrederea celor din jur și, treptat, am câștigat și respect. Într-un fel, am descoperit că nu aveam nevoie de cele mai bune resurse, ci de cele mai bune intenții și de perseverență.

Adevărata victorie: Să fii cel mai bine, nu cel mai bun

Am învățat cât de mult contează să nu fii cel mai bun, ci cel mai bine. Să fii împăcat cu deciziile tale, să știi că ceea ce faci are sens și impact. Aceasta este lecția pe care încerc să o predau mai departe, zi de zi, fie că este vorba despre colegi, parteneri sau tinerii cu care lucrăm.

Într-un moment de cumpănă, advisorul nostru, Radu P, ne-a spus ceva ce mi-a rămas în minte: „Unii renunță pentru că nu pot. Alții renunță pentru că nu mai pot.” Am simțit adevărul acestor cuvinte în fiecare eșec, în fiecare greșeală și în fiecare noapte albă. Renunțarea nu este un gest ușor, dar motivele din spatele ei spun multe despre ce am învățat și despre ce am greșit.

Unii dintre noi renunță pentru că obstacolele par prea mari, pentru că nu au resurse sau pentru că nu văd o cale de ieșire. Alții renunță pentru că au ajuns la capătul puterilor, pentru că s-au simțit singuri sau abandonați. Dar ceea ce am învățat este că, în spatele fiecărei renunțări, există o poveste – și că noi, ca lideri, colegi sau mentori, putem influența acele povești.

Să fii „cel mai bine” nu înseamnă să ignori eșecurile sau să refuzi să accepți limitele. Înseamnă să fii împăcat cu ideea că nu vei câștiga mereu, că vei rata podiumul de câteva ori și că uneori nu vei termina la timp. Am pierdut un premiu în bani pentru că nu am reușit să terminăm o lucrare cu câteva ore mai devreme. Am ratat locul 1 pentru câteva sutimi. Am greșit. Dar fiecare dintre aceste momente ne-a învățat ceva.

Radu ne-a mai spus că renunțarea ar trebui să fie o alegere conștientă, nu o reacție la eșec sau la oboseală. Și poate că asta înseamnă să fii cel mai bine – să știi când să continui, dar și când să te oprești. Să îți cunoști limitele, să accepți că nu totul depinde de tine și să înveți din fiecare experiență, fie ea un succes sau un eșec.

Pentru mine, lecția cea mai importantă a fost că educația nu este doar despre ceea ce înveți. Este despre ceea ce alegi să predai mai departe. Înseamnă să îți transformi greșelile în lecții pentru ceilalți, să îți folosești eșecurile ca exemple și să fii deschis să împărtășești ceea ce contează cu adevărat.

Sunt câteva momente pe care am ales să le dau mai departe, tu? Ce dai mai departe azi?

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.