Cum ne-am programat lipsa de program în distanțarea socială

Cum ne-am programat lipsa de program în distanțarea socială

Reading Time: 9 minute

Citeam zilele trecute că Only boring people get bored. Oare nu cumva aceia care raportează continuu realizări nelimitate la capitolul întâlniri de business, Excel-uri terminate, zeci de cărți citite, cine cu prietenii pe Zoom sunt tocmai suferinzii cronici de sindromul plictiselii inconștiente din cauza imposibilității de a lua o pauză? A face mereu  ceva nu înseamnă să nu te plictisești, uneori aruncarea în activități fiind chiar o fugă disperată, dar inutilă, de plictiseala însăși.

De Raluca Mihăilă

Care este de fapt, marele experiment prin care trecem cu toții, acum? Distanțarea socială și lipsa de contact uman real? Privarea de aer curat și deconectarea de la natură? Imposibilitatea de deplasare după bunul plac și încaptivarea într-o incintă? Sau deschiderea unui număr nelimitat de ferestre video și aruncarea în infinite întâlniri online?

Trecem printr-o perioadă de distanțare în primul rând față de reperele clasice ale normalității și ale standardelor cu care eram obișnuiți. Adică ale acelor lucruri care ne protejează mintea de incertitudine și nesiguranță despre Încotro? De ce? Cum? De când? Până când?

Internetul și mai ales bula noastră de social media abundă de idei care ne reconfirmă cine suntem, că pentru toți e complicat, că nimeni nu știe ce să facă și chiar că, poate, nimeni nu face nimic … că e ok să te simți pierdut(ă), că nu e deloc nelalocul lui să îți faci scenarii peste scenarii despre viitor. Care viitor? Cel de mâine, căci s-a temperat curajul de a mai previziona pe un orizont prea lung de timp. Unde te vezi peste cinci ani? se reinterpretează în Tu ce faci azi, cum ești?

Am identificat în cursul celor peste 50 de zile de detenție socială două categorii de oameni: cei care și-au făcut un scop din a-și ocupa zilele până la refuz ca să nu o ia razna și cei care vor cu obstinație să transforme această perioadă într-o vacanță. Categoria de centru care îmbină armonios viața personală cu cea profesională pare a fi, din păcate, în cantitate neglijabilă.

Nici unul din cele două demersuri majoritare nu este întru totul onest și autentic, pentru că:

• Ocuparea zilelor până la refuz te aruncă în suprasolicitare mentală, iar pe fondul lipsei de contact cu natura și aerul curat, poate dezvolta compulsii nutriționale, anxietăți, iritabilitate, instabilitate emoțională, insomnie, furie, vise ciudate, neputință și ultimativ, prin lipsa oxigenării creierului, stări depresive.
• Vacanța, pentru a fi vacanță, are nevoie de relaxare, nu de obstinația relaxării. “De azi trebuie să mă simt bine” nu funcționează așa cum spun cărțile în care aflăm cum puterea unui gând te transformă în zece minute. Nu te transformă, ci pune și mai multă presiune pe tine.

Acceptarea lipsei de siguranță este un lucru greu de făcut, care ne frustrează și mai ales, care e alungat din oficiu de o minte doritoare de confort, de previzibil, rutină și lipsă de activitate.  

World Economic Forum anunță că această pandemie, prin lockdown-ul a aproape 3 miliarde de oameni la nivel mondial, este cel mai mare experiment psihologic trăit de umanitate prin prohibiția de a ne mișca liber, de a ne vedea oamenii dragi, de a ne plimba … pe scurt, prin interdicția de a fi liberi. La acesta se adaugă și temerea că putem fi purtători încă nedepistați de un virus care ar putea să pună în pericol alți oameni, plus riscurile financiare față în față cu o nouă criză economică mondială. Mai multe surse raportează cazuri de căderi nervoase în carantină similare cu simptomatologia traumelor.

Am ajuns să recreem virtual ce am avut în viața reală, offline … când scopul era să nu facem asta. Reproducem realitatea pe care o acuzam înainte pe fondul unei tendințe de a considera că acum ai timp infinit … până la limita la care le faci pe toate și ajungi cu mai puțin timp decât înainte.

Dacă spui cuiva că nu ai timp de ceva, primești: Cum adică să nu ai timp? Dar ce faci toată ziua? Și atunci, pentru că nu vrei să dezamăgești pe nimeni prin lipsa ta de dorință pentru socializare online, accepți. Însă te poate costa stabilitatea emoțională într-o perioadă în care online-ul  a devenit o mare agora pentru băut cafele, luat cina, durere, plăcere, meetinguri, văicăreli, urlete, singurătate.

Singurătățile ni s-au mutat online.

Cea personală pentru că ești rupt fizic de cei cu care crezi că te conectezi digital.

Cea profesională pentru că, pe fondul senzației de a fi izolat pe o insulă pustie (conform paralelei făcute de Ben Fanning, autorul „The Quit Alternative: The Blueprint for Creating the Job You Love Without Quitting”), începi să eviți alți oameni și deci, să pari mai greu abordabil de către colaboratori, ceea ce îi va împiedica pe aceștia să vină spre tine. „Oamenii singuratici desluşesc semnalele negative mai rapid şi le ignoră pe cele pozitive. Au lentile negative prin care interpretează mesajele.” Angajaţii care se simțeau oricum marginalizaţi în birou şi care acum lucrează de acasă vor crede că „Acum nu mai primesc nici măcar asta. Dacă oamenii nu vorbesc cu ei separat, oamenii singuratici s-ar putea să devină şi mai singuratici astfel”, spune Sigal Barsade, profesor de management la şcoala Wharton din candrul Univeristăţii din Pennsylvania, via CNN.

Viața ne este titrată de presiunea socială de a avea grijă de ceilalți înaintea ta. Trebuie să facem ceva. Ce? Nu știm, dar măcar să vorbim despre asta, să nu stăm degeaba. Să ajutăm, să ajutăm. Mereu pe ceilalți, niciodată pe noi înșine, să nu cumva să pară că nu ne pasă.

Tot jurnaliștii de la CNN recomandă o bună planificare a contactului social în aceste vremuri, în așa fel încât să ținem cont de timpul de calitate petrecut cu cei dragi sau cu colaboratorii de muncă. „Un telefon este un leac mult mai bun împotriva singurătății decât emailul, mesajele sau social media„, crede Fanning.

Înainte de COVID 19 ne puneam probleme legat de cum roboții ne vor înlocui și despre cum laturile profund umane vor rămâne greu de construit în laborator (cum este empatia, de exemplu). Acum, ne întrebăm ce elemente umane am ajuns să ne amputăm de la o zi la alta odată cu digitalizarea vieții.

În interacțiunile sociale din izolare mintea noastră se chinuie să compenseze lipsa de stimuli și informație de tipul miros, auz neîntrerupt de pane de curent, atingeri, freamăt de viață, cu imaginația și presupunerile. Această activitate este, în sine, solicitantă, pentru că vine dintr-o zonă de forțare, de nefiresc, de împingere a unui romb într-o formă de cerc.

Cum îți dai seama dacă cineva spune adevărul într-o fereastră de zoom? Dacă se făstăcește? Dacă nu cumva invocarea lui a picat netul, scuze, revin imediat este, de fapt, o eschivă? Sau dacă este cucerit(ă) de oferta ta de vânzare? Adevărul este că nu îți dai seama și într-un mod imperceptibil, această lipsă de semnale concrete în interacțiune riscă să te sece de energie pentru că obligă la scenarii imaginare din cauza deprivării de fapte.

În loc să fii atent la interlocutor și semnalele lui, acum îți derulezi mental o sută de scenarii care zumzăie și poluează interacțiunea și-așa imperfectă.

Dincolo de acest handicap în comunicare, conform specialiștilor de la Harvard, somnul nostru se numără printre „victimele” pandemiei.  Grijile și anxietatea, distanțarea socială și lipsa exercițiilor fizice sunt noi provocări care pot genera tulburări ale somnului, chiar și persoanelor care nu s-au mai confruntat până acum cu insomnia.

Pe de altă parte, însă, aceleași videoconferințe și aplicații web ne permit să ne menținem funcționali din punct de vedere profesional și chiar interuman.

E un compromis.

Ne poate fi de folos identificarea etapelor prin care putem trece (dacă nu am trecut deja), astfel încât să minimalizăm efectele nedorite ale distanțării sociale.

Punctul 4 din grafic este, practic, elementul central al acestui articol și care conduce invariabil la sentința de distanțare virtuală.

Cum se explică faptul că, deși petrecem aproximativ la fel de mult timp în meetingurile online, totuși suntem mult mai puțin productivi, iar interacțiunile personale sunt departe de a mai crea conexiuni umane pline de sens?

Mai mulți specialiști, printre care și Steve Blank  au identificat o serie de elemente disturbătoare legate de modul în care mutarea interacțiunii din viața profesională reală în online a scos la suprafață elemente de umanitate care na fac valoroasă viața socială.

Drumul e destinația. De la drumul din punctul A în punctul B, la schimbările de decor, de mirosuri, de oameni, până la căutarea locurilor de parcare sau a celor din sală, toate contribuie semnificativ la o motricitate neuronală ce ne echilibrează emoțional în raport cu împrejurul și împrejurările fizice pe care le parcurgem până la destinația întâlnirii.

În izolare, introducem un simplu cod de înrolare și totul e la fel indiferent de interlocutor, de tipul de meeting, de tematica video call-ului. Intrarea sau ieșirea din întâlniri se fac brusc, fără formalitățile (aparent inutile) de ridicat de pe scaun și ieșit din sălile de conferințe, luat la revedere sau de adunat dosare de lucru de pe masă.

Pauzele în vorbire și chiar tăcerea. Nu știm niciodată dacă sunt probleme tehnice, eschive strategice ori tăceri reale ale interlocutorului. Conform depreHUB, “un studiu german a concluzionat că ne vine mai ușor să ne formăm păreri negative despre cel aflat de partea cealaltă a ecranului: întârzierea în a da un răspuns și tăcerea acestuia ne stânjenesc, lăsând spațiu anxietății; până și o reacție întârziată cu 1,2 secunde ne poate face să îl percepem pe celălalt drept mai puțin prietenos și implicat în discuție.”

Presiunea de a fi mereu online vine cu extenuarea pe fondul dorinței de a spune pas, dar a imposibilității de a o face din mai multe motive – fie pentru că am simți că dacă nu intrăm, rămânem în urmă, fie pentru a nu simțim că stăm degeaba, fie din FOMO. Plus, a fi online este o reamintire implicită a faptului că nu suntem offline, deci alături de cei pe care îi vedem în ecrane.

Lipsa diversificării. Absolut tot ce presupune interacțiune video se întâmplă în același loc. Prânz cu prietenii, școală, business, vin cu amicii, revederea părinților, facultatea, știrile, cărțile, filmele … nu mai avem diversitatea sănătoasă de dinainte.

“Acum este ca și cum am intra într-un restaurant, iar acolo ne-am întâlni cu profesorii sau șefii noștri, părinții noștri ar fi, de asemenea, acolo și tot acolo urmează să avem o întâlnire cu cineva de care ne place. Nu ar fi ciudat?”, spune Gianpiero Petriglieri, profesor asociat la INSEAD (Institut Européen d’Administration des Affaires).

Evitare și programarea lipsei de program. Binging-ul de online, impulsul consumerist de a rămâne conectați pentru a nu ne rupe ne-a împins pe mulți înspre umplerea zilei cu orice, de teama de a nu rămâne ceva neocupat și care ne-ar putea cere să ne punem întrebări. Trecem din personal în profesional și invers, de dimineață până seara. Acest comportament compulsiv-obsesiv riscă să demaște frica noastră de a ne asuma clipe de noi înșine, momente de luciditate despre cine suntem sau teama de a ne auzi propriile gânduri.

Lipsa de contact fizic. Îmbrățișările, pupatul amical sau strângerile de mână sunt ritualuri mult mai importante decât, poate, ne-am aștepta. Ele sunt adesea anticamera pentru spațiul viitoarei conexiuni umane. O strângere de mână spune atât de multe despre cel din fața noastră!

Contextul spațiului de întâlnire. Limbajul non verbal, pozițiile în sală, raporturile ierarhice dintre oameni sunt elemente ușor de observat în homeostazia unei întâlniri față în față dintre mai multe persoane. Ele sunt ancore prin care ne construim impresii despre ceilalți participanți.

Mirroring-ul. Aplicațiile de meeting online ne obligă să fim mai mereu conștienți de cum arătăm noi și ne defocusează de la ce spune interlocutorul. Această disfuncționalitate intervine abrupt în modul nostru de a mai fi empatici sau conectați la mesajul celuilalt.

Mai mult decât atât, devenim mai conşțienți de faptul că suntem priviți, ceea ce ne poate intimida – un stresor în plus care divaghează atenția noastră de la subiectul de discuție înspre imagine personală și autoreglarea posturii.

Lipsa limbajului non-verbal. Știm deja cât de important este să ne raportăm la cei din fața noastră folosindu-ne de receptorii pentru limbajul non verbal. De la mâini, la gesturi, poziția corpului, mimică, zâmbete furate, uitat peste umeri, urmărim totul fără să ne dăm seama. Și ne calibrăm discuțiile și interacțiunile în funcție de acest peisaj minunat al micro-interacțiunilor umane față în față. Ecranele ne privează de toate și ne obligă să ne fixăm privirea într-un ecran.

Efortul depus de creierul nostru pentru a înțelege că mințile noastre sunt conectate, dar corpurile nu, este mai mare decât ne-am putea imagina.

Toate cele de mai sus contribuie la epuizare digitală și uneori, la un sentiment profund de singurătate. Tocmai această singurătate poate să ne distorsioneze perspectiva asupra relaţiilor, făcându-ne să credem, de exemplu, că ne sunt ignorate intenționat anumite mesaje sau emailuri, când de fapt cei de la celălalt capăt al internetului se pot simți la rândul lor singuri și au ales distanțarea de online. 

Am citit recent despre un studiu Eurostat care spunea că România are locuințe supraaglomerate. În contextul nostru cultural, acest lucru se poate traduce printr-o percepție a lipsei de spațiu vital. Prin îngrămădire și înghesuire, prin imposibilitatea de a respira. Pe fondul anxietății de izolare, este lesne de înțeles de ce uneori simțim că ne sufocăm în case. Că nu mai încăpem în incinta universului nostru locativ și ultimativ, poate nici chiar în noi înșine.

Ce am putea face?

Un singur lucru care pare mult mai greu decât e: să ne luăm răgazul de a nu mai face nimic. Măcar o săptămână. Măcar câteva zile. Măcar o zi. Măcar o după-amiază. Măcar o oră.

Ne-am oferi șansa de a vedea că lumea merge mai departe fără noi și că e în regulă să se întâmple așa atâta vreme cât viața este și va fi mereu mai mult decât munca, ecranele, social media sau performanțele profesionale.

 

Raluca Mihăilă este specialistă în marketing, scriitoare și fotografă. A fondat Utopic Brain, un boutique creativ cu clienți foarte diferiți, dar legați de un singur lucru: fac bine în jurul lor, scrie povești cu ajutorul imaginilor pe Raluca Mihăilă Photography și are 4 cărți publicate. A contribuit, de asemenea, la diverse publicații pe teme actuale și, de peste 11 ani, scrie Raluca Mihaila Stories. Este de părere că etica este singurul contract pe care ar trebui să îl semnăm și acest principiu a însoțit-o atât în cariera ei de peste 17 ani în retail, imobiliare și industria ospitalității cât și în activitatea ei ca voluntar și de freelancer.