Dr. Ovidiu Țentea, MNIR: Băile din Dacia romană, expuse la Pompei

Dr. Ovidiu Țentea, MNIR: Băile din Dacia romană, expuse la Pompei

Reading Time: 11 minute

Departe de capitala imperiului, băile romane din Dacia nu erau doar simple spații de igienă, ci veritabile centre de putere, socializare și rafinament tehnic. Descoperim, alături de arh. dr. Ovidiu Țentea, culisele unei expoziții de excepție care aduce moștenirea romană din Dacia în cadrul arheologic din Pompei.

Ce înseamnă pentru arheologia românească găzduirea unei expoziții dedicate băilor romane din Dacia
chiar în Parcul Arheologic Pompei?

Prezentarea expoziției „Balnea Daciae” la Pompei reprezintă o ocazie excepțională pentru Muzeul Național de Istorie a României și pentru arheologii care cercetează orașele, castrele și așezările provinciei romane Dacia. Nu expunem într-un muzeu convențional, ci chiar în palestra Termelor Forumului, într-unul dintre locurile în care arhitectura și atmosfera unei băi romane pot fi înțelese nemijlocit. Pentru generații întregi de arheologi, Pompeiul a oferit repere esențiale pentru înțelegerea arhitecturii și vieții cotidiene romane. Acum, raportul se inversează simbolic: aducem la Pompei rezultatele cercetărilor din Dacia și arătăm cum au fost adoptate și adaptate, la peste o mie de kilometri distanță, aceleași tehnologii, practici sociale și modele culturale. De la Colonia Dacica Sarmizegetusa și Apulum până la Micia, Buridava, Brețcu sau Mălăiești, băile arată că Dacia nu era o margine izolată a imperiului, ci o provincie conectată la lumea romană. Pentru arheologia românească, expoziția este o carte de vizită importantă: face vizibile nu numai monumentele cercetate, ci și calitatea cercetării, capacitatea de reconstituire și potențialul unor colaborări internaționale viitoare. Faptul că proiectul se desfășoară în cadrul Anului Cultural România–Italia 2026 îi conferă și o dimensiune de diplomație culturală.

Cum a fost primită această expoziție de publicul internațional și de comunitatea științifică italiană?

Primele reacții au confirmat că expoziția funcționează așa cum ne-am dorit: ca o introducere accesibilă în lumea băilor publice romane și, în același timp, ca o fereastră deschisă către Dacia. A fost apreciată mai ales integrarea sa în spațiul autentic al Termelor Forumului, unde vizitatorul nu privește această poveste din exterior, ci o descoperă chiar în interiorul monumentului care îi oferă cheia de lectură. Presa și participanții la vernisaj au remarcat creativitatea soluției expoziționale și dialogul dintre arheologie și tehnologie. Pentru publicul internațional, surpriza este să descopere că, la peste o mie de kilometri de Pompei, în orașele și castrele Daciei funcționau instalații balneare construite după principii comparabile. Dincolo de primele reacții, succesul real al unei asemenea expoziții se măsoară prin capacitatea ei de a modifica o percepție. Dacă vizitatorul pleacă înțelegând că Dacia era o provincie profund conectată la circulația oamenilor, tehnologiilor și ideilor din Imperiul Roman, atunci expoziția și-a îndeplinit scopul.

Care este mesajul central pe care ați dorit să îl transmiteți vizitatorilor străini despre provincia Dacia prin intermediul culturii balneare?

Mesajul central este că băile au participat efectiv la construirea provinciei romane. Ele nu erau doar clădiri destinate igienei, ci locuri în care noul mod de viață devenea o experiență cotidiană: oamenii se întâlneau, discutau, făceau exerciții, încheiau relații și împărtășeau aceleași ritualuri ale corpului și sociabilității. În Dacia, provincie creată după cucerirea din anul 106, apariția timpurie a băilor în orașe și castre ne arată rapiditatea cu care au fost transferate infrastructuri, tehnologii și comportamente. În acest sens, băile sunt în același timp indicatori și instrumente ale integrării provinciei în lumea romană. Expoziția urmărește circulația acestor forme de viață între Italia și Dacia. Pompei și Dacia nu apar ca două realități izolate, ci ca părți ale unei lumi conectate. Unitatea imperiului nu a fost produsă numai prin administrație și armată, ci și prin asemenea experiențe cotidiene, recunoscute de oameni în provincii foarte îndepărtate unele de altele.

Care este firul roșu al expoziției „Balnea Daciae”?

Firul roșu este experiența unei băi romane, urmărită de la clădire și tehnologie până la corp și viață socială. Începem cu arhitectura: succesiunea încăperilor reci, temperate și încălzite, sistemele de alimentare cu apă, cuptoarele și instalațiile de încălzire prin pardoseală și pereți. Continuăm apoi cu oamenii care foloseau aceste spații și cu obiectele lor: vase, recipiente pentru uleiuri și parfumuri, instrumente pentru îngrijirea corpului. Expoziția reunește cercetări asupra a aproximativ 30 de complexe balneare și dezvoltă trei studii de caz, pentru a arăta atât răspândirea fenomenului, cât și diversitatea soluțiilor adoptate în Dacia. Grafica, machetele, reconstituirile digitale și replicile realizate prin tehnologii 3D reconstruiesc legătura dintre fragmentele păstrate și spațiile de odinioară. Nu folosim tehnologia pentru a produce spectacol în jurul arheologiei, ci pentru a face inteligibile rezultatele cercetării. În fond, expoziția îl conduce pe vizitator de la ruina arheologică la o experiență umană recognoscibilă.

Spre deosebire de Pompei, unde băile romane s-au conservat spectaculos sub cenușă, ce particularități sau inovații tehnice aveau thermae-le din Dacia?

Pompeiul oferă un caz de conservare excepțional, în timp ce în Dacia citim monumentele mai ales prin fundații, instalații și fragmentele unor elevații. Băile se numără totuși printre clădirile romane care se pot identifica relativ bine arheologic, datorită construcției robuste și infrastructurii lor tehnice: bazine, canale, cuptoare și sisteme de încălzire. Principiile de funcționare erau comune lumii romane, dar adaptarea lor ținea seama de climă, resurse și dimensiunea comunității. Într-o provincie cu ierni mai reci, eficiența încălzirii era esențială. Observăm organizarea compactă a spațiilor încălzite, orientarea favorabilă către sud și vest și amplasarea în apropierea surselor de apă. În castre sau în comunități mai mici întâlnim instalații economice, dimensionate după numărul utilizatorilor și resursele disponibile. Cercetările ne permit să urmărim și economia acestor locuri. În complexele pe care le-am cercetat direct am întâlnit împreună produse locale și mărfuri aduse de la mari distanțe. Baia romană era, așadar, nu doar o instalație tehnică, ci și un punct de întâlnire între economia locală și rețelele comerciale ale imperiului.

Din punct de vedere curatorial și logistic, care au fost cele mai mari provocări în organizarea expoziției?

Proiectul a fost construit prin colaborarea a trei instituții: Ambasada României în Italia, Muzeul Național de Istorie a României și Parcul Arheologic Pompei. Această formulă a făcut posibilă întâlnirea dintre cercetarea arheologică din România, experiența uneia dintre cele mai importante administrații arheologice din lume și dimensiunea de diplomație culturală a expoziției. Cea mai mare provocare curatorială a fost să introducem o expoziție contemporană într-un monument antic de o valoare excepțională, fără să concurăm cu acesta. La Pompei, monumentul trebuie să rămână protagonistul. Fiecare element de grafică, iluminare sau tehnologie trebuia să respecte spațiul și să îl ajute pe vizitator să îl înțeleagă. Am optat pentru o expoziție multimedia, bazată pe grafică, machete, reconstituiri și replici 3D, evitând astfel riscurile presupuse de transportul unor artefacte originale.

Replicile pot fi privite de aproape și, în anumite situații, atinse, ceea ce creează o relație mai directă cu publicul. Această soluție a făcut totodată expoziția mai flexibilă și mai ușor de adaptat unor spații diferite. Esențială a fost colaborarea cu arhitecții Adina Anghel și Dan Ionescu, de la Atelier Monograph, care au transformat conceptul curatorial într-un discurs spațial adaptat Termelor Forumului. Modelarea 3D a fost realizată împreună cu Laurențiu Angheluță, de la Luthonium, iar colegii de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca au imprimat 3D, în cadrul proiectului CulTech, o serie de scene de pe Columna lui Traian. Acestea contextualizează povestea Daciei și îl introduc pe vizitatorul de la Pompei în istoria provinciei.

Ce urmează pentru proiectul „Balnea Daciae”? Există planuri ca expoziția să fie itinerantă sau să revină într-o formă extinsă în România?

Expoziția de la Pompei nu reprezintă finalul proiectului, ci o etapă foarte vizibilă a acestuia. La sfârșitul acestui an, ea va fi readaptată pentru prezentarea la Muzeul Național de Istorie a României, într-o formulă destinată publicului din România. Ulterior, va fi itinerată în muzeele din țară, prima destinație avută în vedere fiind Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva.

Caracterul modular al expoziției permite adaptarea la spații diferite și dezvoltarea conținutului prin integrarea patrimoniului și a cercetărilor locale. În felul acesta, itinerarea nu va însemna doar reproducerea expoziției de la Pompei, ci posibilitatea ca fiecare etapă să adauge o perspectivă nouă.

Din punct de vedere științific, următoarea etapă este actualizarea repertoriului băilor romane din Dacia și aprofundarea celor mai importante studii de caz. Ne interesează nu numai arhitectura și tehnologia, ci rolul băilor în formarea orașelor, a comunităților militare și, în sens mai larg, a provinciei romane.

Există și o direcție digitală: modele care pot fi reanalizate de cercetători, conținut educațional și forme de prezentare care să conecteze muzeul cu siturile arheologice. Pentru dezvoltarea acestor componente este nevoie de colaborarea dintre muzee, universități, specialiști în tehnologie, administrații locale și parteneri privați interesați de educație și patrimoniu. Nu este vorba doar despre susținerea unei expoziții, ci despre construirea unei platforme durabile de cercetare și comunicare.

Care au fost cele mai importante sau surprinzătoare descoperiri din cariera dumneavoastră pe teren?

Poate cea mai spectaculoasă descoperire recentă este o urnă din necropola Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, în care au fost depuse șapte opaițe și șapte monede din timpul lui Antoninus Pius. Analogiile aproape perfecte ale acestei ofrande au fost semnalate în urmă cu peste 80 de ani într-o cercetare desfășurată în apropierea Forului lui Traian de la Sarmizegetusa. Această corespondență leagă, prin același tip de ofrandă, lumea celor morți din necropolă de cea a celor vii din centrul orașului și deschide întrebări noi despre semnificația gestului ritual.

Tot la Sarmizegetusa, canalul descoperit în arena amfiteatrului a redeschis discuția despre funcționarea monumentului și spectacolele organizate aici. Analizele unor indicatori biologici conservați în depunerile canalului au oferit și o informație neașteptată: la începutul secolului al II-lea d.Hr., temperatura medie anuală ar fi fost cu aproximativ 1,5 grade mai ridicată decât astăzi.

La Cășeiu, butoaiele romane din lemn, păstrate în mediul umed al așezării civile, au reprezentat o întâlnire rară cu un material care, de obicei, dispare complet. Iar la Drajna de Sus, stratul de incendiere al primului castru, cu lemn și lut păstrate în poziții relevante, ne permite să reconstruim o fortificație timpurie devenită aproape invizibilă sub zidurile ulterioare.

Aceste descoperiri sunt spectaculoase nu doar prin ceea ce vedem, ci mai ales prin întrebările noi pe care ne permit să le formulăm.9. Ce sit roman din România are, după părerea dumneavoastră, cel mai mare potențial turistic și științific încă neexploatat?

Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Este capitala provinciei romane Dacia și unul dintre puținele locuri din România în care cercetarea, peisajul și monumentele pot spune împreună povestea unui oraș antic la scară mare.

Ceea ce vede publicul astăzi reprezintă numai o parte redusă a orașului. În subteran se păstrează forumuri, temple, locuințe, ateliere, străzi și infrastructuri urbane care pot fi cercetate printr-o combinație de săpături, prospecțiuni geofizice și documentare digitală. Potențialul nu constă însă în excavarea integrală a sitului, ceea ce nici nu ar fi realist sau recomandabil, ci în cercetare selectivă, conservare și construirea unor trasee inteligibile.

Sarmizegetusa ar putea deveni un mare parc arheologic, conectat cu muzeele, comunitatea locală și peisajul Țării Hațegului. Pentru aceasta este nevoie de o viziune pe termen lung, nu de intervenții izolate: cercetare, amenajare, educație, infrastructură pentru vizitatori și un program cultural coerent.

Cât de bine este protejat patrimoniul subteran în fața dezvoltării imobiliare sau a proiectelor mari de infrastructură din România? Unde sunt cele mai mari «vulnerabilități» legislative sau practice?

În cazul marilor proiecte de infrastructură, procedurile arheologice sunt astăzi mai cunoscute și, în general, incluse în calendare și bugete. Problemele nu au dispărut, dar există beneficiari și constructori care au înțeles că arheologia preventivă trebuie planificată, nu tratată ca un accident apărut în timpul lucrărilor.

Vulnerabilitățile cele mai mari se află adesea la intervențiile mici și dispersate, care produc cumulativ pierderi importante, dar sunt mai greu de urmărit. Se adaugă deficitul de specialiști din instituțiile de control, documentațiile incomplete și presiunea pentru simplificarea rapidă a procedurilor.

Simplificarea administrativă este necesară, dar nu trebuie confundată cu diminuarea protecției. Arheologia este uneori prezentată ca un blocaj, când problema reală este lipsa planificării timpurii. Dacă evaluarea arheologică începe înaintea proiectării finale, costurile și întârzierile pot fi reduse. Avem nevoie de reguli clare, baze de date funcționale și instituții capabile să răspundă rapid, nu de eliminarea etapelor care protejează o resursă neregenerabilă.

Cum poate un muzeu național să atragă publicul tânăr, obișnuit cu formate digitale rapide, fără a dilua acuratețea științifică a exponatelor?

Nu cred că publicul tânăr refuză complexitatea. Refuză mai curând o prezentare anoste și care nu îi oferă noutate și înțelegere. Provocarea muzeului este să construiască mai multe niveluri de lectură: o experiență vizuală imediată, o poveste clară și, pentru cei interesați, acces la informația aprofundată.

Tehnologia poate reconstrui un spațiu dispărut, poate reașeza un obiect în context și poate face vizibile etapele unei cercetări. Dar ea nu trebuie să înlocuiască artefactul sau să inventeze ceea ce nu știm. O reconstituire digitală responsabilă trebuie să distingă între date certe, ipoteze și completări necesare vizualizării.

În Balnea Daciae, modelele, replicile 3D și mediile imersive nu simplifică cercetarea, ci traduc rezultatele ei într-un limbaj accesibil. Pentru muzee, parteneriatul cu universități și companii tehnologice poate fi extrem de valoros, cu condiția ca direcția științifică să rămână clară. Inovația adevărată nu înseamnă să adaugi un ecran, ci să creezi o formă mai bună de înțelegere.

Care este statutul arheologului în România actuală? Este o profesie atractivă pentru tinerii absolvenți de Istorie sau ne confruntăm cu o lipsă de specialiști pe teren?

Arheologia rămâne o profesie extraordinar de atractivă intelectual. Îmbină cercetarea istorică, lucrul pe teren, tehnologia, analiza materialelor, colaborarea interdisciplinară și responsabilitatea față de patrimoniu. Văd în fiecare an studenți care descoperă pe șantier bucuria cercetării autentice.

Problema apare atunci când această vocație trebuie transformată într-o carieră. Salarizarea modestă, numărul redus de posturi, traseele profesionale impredictibile și diferența dintre responsabilitatea foarte mare și recunoașterea socială îi fac pe mulți absolvenți să aleagă alte domenii. În același timp, arheologia preventivă și marile proiecte de infrastructură au nevoie de tot mai mulți specialiști bine pregătiți.

Nu este suficient să atragem tineri; trebuie să le oferim formare, mentorat și perspectiva unei evoluții profesionale reale. Un arheolog nu se formează într-o singură campanie, iar pierderea unei generații de specialiști se recuperează foarte greu.

Amfiteatrul din Ulpia Traiana Sarmizegetusa a trecut printr-un proces important de restaurare și punere în valoare. Odată finalizat proiectul, cum vă doriți să fie reintegrat în viața culturală a zonei?

Mi-aș dori ca amfiteatrul să nu rămână doar un monument bine restaurant și pus în valoare, care să fie vizitat câteva minute, acesta trebuie reintegrat prin activități educaționale, tururi, demonstrații și evenimente culturale de foarte bună calitate, compatibile cu caracterul și vulnerabilitatea monumentului.

Amfiteatrul poate deveni punctul de intrare într-o experiență mai amplă a Sarmizegetusei: orașul antic, muzeul, peisajul și celelalte monumente, gândite ca parc arheologic. Pentru aceasta este necesar un program coerent, realizat împreună cu administrația, muzeul, universitățile, operatorii culturali și partenerii care pot susține educația și evenimentele de calitate.

Care a fost cel mai dificil aspect în privința consolidării și reconstituirii parțiale a structurilor de piatră și lemn ale amfiteatrului?

Pentru echipa arheologică, una dintre cele mai dificile componente a fost cercetarea la adâncimi mari și corelarea observațiilor actuale cu săpăturile și restaurările mai vechi. A trebuit să recuperăm informația din documentații anterioare și să identificăm exact limitele intervențiilor realizate de-a lungul timpului. Uneori ajungeam, acolo unde ne așteptam la niveluri antice, la urmele restaurărilor din anii 1980, inclusiv saci de var rămași în umpluturi.

O altă provocare a fost construirea unui limbaj comun între arheologi, proiectanți și constructori. La început, cerințele cercetării puteau fi percepute ca obstacole în calea ritmului de execuție. Treptat, prin soluții clare și respectarea termenelor, relația s-a transformat într-o colaborare reală. Experiența a demonstrat că protejarea patrimoniului și eficiența unui proiect nu sunt obiective incompatibile, dacă specialiștii sunt implicați la timp și își asumă aceleași termene ca restul echipei.

Cercetările din zona templului zeilor palmyreni conturează imaginea unei comunități capabile să își păstreze reperele religioase și, în același timp, să participe activ la viața Sarmizegetusei. Nu trebuie să ne imaginăm însă identități rigide: un locuitor putea proveni dintr-o familie originară din Palmyra, putea folosi greaca, latina sau aramaica, putea practica un cult venit din Syria și, în același timp, putea fi pe deplin integrat în structurile sociale și economice ale orașului roman.

Edificiul era mai mult decât un spațiu de cult. Reprezenta un loc al memoriei comunitare, al întâlnirii și al afirmării publice. Arhitectura, inscripțiile și obiectele descoperite ne ajută să înțelegem felul în care tradițiile palmyrene au fost păstrate, dar și adaptate unui nou context provincial.

Sarmizegetusa ni se dezvăluie astfel ca un oraș cosmopolit, construit și locuit de oameni veniți din regiuni foarte diferite ale Imperiului. Mobilitatea și pluralitatea culturală nu erau fenomene marginale, ci se aflau chiar în centrul funcționării lumii romane. Acestor realități le-am dedicat, împreună cu Ioan Piso, volumul publicat recent Les Palmyréniens en Dacie (Brepols, 2026).

După includerea Limesului Dacic în patrimoniul mondial UNESCO, ce schimbări concrete simțiți în privința atenției internaționale și a finanțărilor pentru Ulpia Traiana Sarmizegetusa?

Includerea Limesului Dacic a crescut vizibilitatea internațională a patrimoniului roman din România și a ridicat standardele așteptate în cercetare, monitorizare, conservare și comunicare. Acesta este un câștig important, dar recunoașterea UNESCO nu produce automat finanțare și nici nu rezolvă problemele de administrare.

Pentru Sarmizegetusa, efectul este mai ales unul de context și oportunitate. Putem prezenta publicului un sistem coerent: capitala provinciei, drumurile, castrele din dacia, așezările și frontiera. Pentru ca această vizibilitate să se transforme în dezvoltare reală sunt necesare proiecte mature, continuitate instituțională și finanțări multianuale. Prestigiul internațional deschide o ușă; capacitatea noastră de a construi și susține proiecte decide ce se întâmplă după aceea.

Cum arată o zi din viața arheologului pe un sit atât de vast și ce îi menține entuziasmul?

O zi începe devreme, cu organizarea echipei și stabilirea obiectivelor. Pe parcurs trebuie să treci continuu de la detaliul foarte mic – o schimbare de culoare a solului, un fragment ceramic sau urma unei bârne – la imaginea de ansamblu a unei clădiri și a orașului. Săpătura propriu-zisă este numai partea vizibilă; urmează înregistrarea, fotografierea, scanarea, analiza artefactelor și discuția permanentă cu specialiști din alte domenii.

Pe un sit precum Sarmizegetusa, entuziasmul vine din faptul că fiecare răspuns produce întrebări noi. Chiar și după zeci de ani, orașul continuă să îți schimbe perspectiva.

La fel de important este lucrul cu studenții. Momentul în care un tânăr înțelege pentru prima dată o succesiune stratigrafică sau descoperă un obiect în contextul său reprezintă una dintre satisfacțiile acestei profesii. Arheologia nu înseamnă numai recuperarea trecutului, ci și formarea oamenilor care vor avea responsabilitatea de a-l cerceta și de a proteja patrimonial cultural mai departe.