fbpx
Special

Englezul, kimchi-ul și PR-ul7 min

29/12/2019 4 min read

author:

Englezul, kimchi-ul și PR-ul7 min

Reading Time: 4 minute

Fost corespondent pentru “The Guardian” și “Washington Times”, jurnalistul Michael Breen locuiește în Coreea de Sud de aproape patru decenii. Cetățean de onoare al Seulului din 2001, Breen este și autor al mai multor cărți despre Coreea de Sud. Iar acum deține și o agenție de PR.

Care sunt cele mai relevante schim­bări petrecute în Seul și în Coreea de Sud, din momentul stabilirii în aceste locuri?

Cred că schimbările survenite în Seul reflectă și schimbările din întreaga țară, marile schimbări fiind de natură economică, desigur. Am venit prima oară aici în 1982 și oamenii de aici aveau atunci un nivel de trai mai scăzut decât acum, dar fără să fie săraci în mod vizibil. Odată cu boom-ul economic, și situația generală din țară s-a schimbat în mod în mod rapid. Din punct de vedere politic, însă, în acele vremuri încă era o dictatură militară în Coreea de Sud. Iar ca jurnalist, aceste două aspecte, economic și politic, le observi cel mai îndeaproape. Din punct de vedere cultural, coreenii nu au aveau încredere în identitatea lor. Până și cei din Coreea de Nord manifestau mai multă încredere în ei înșiși. Dar toate astea s-au schimbat între timp, a fost o schimbare naturală, organică aș spune. Pentru că lumea a început să admire Coreea de Sud, iar străinii au început să îi admire înainte de a o face ei înșiși. Aceste lucruri s-a schimbat în ultimii 15-20 de ani. Dacă atunci ar fi spus cineva că, peste o generație, și coreenii vor fi “cool”, niciun străin nu ar fi crezut asta. Nu aveau gust pentru îmbrăcăminte, nu știau să se îmbrace, nu aveau stil, cum se spune. Dar și acest aspect s-a schimbat în mod dramatic acum, după cum lesne se poate observa pe străzi. Ca să nu mai vorbim de faptul că bărbații coreeni de azi folosesc mai mult machiaj decât oricare alți bărbați de pe mapamond.

Cum a început capitolul coreean in viața dumneavoastră?

Nu a fost o situație planificată. Am venit aici ca jurnalist, în 1982, pentru un congres mondial mass-media, dar planul meu inițial era să ajung la Hong Kong, ca freelancer, având în cap vaga idee de a deveni un specialist pe ceea ce înseamnă China. Tot ceea ce știam când am ajuns aici este că nu mă aflu în Coreea de Nord. Mi s-a părut interesant ce am găsit aici și cei pentru lucram atunci mi-au dat voie să mai rămân o perioadă la Seul. Numai că, atunci când mi-au cerut să merg la Hong Kong, le-am spus că prefer să rămân în Coreea.

De ce ați rămas în Coreea?

Inițial a fost o decizie greșită, din partea mea, din punct de vedere jurnalistic, pentru că la acea dată Hong Kongul era un loc foarte important pentru știri internaționale. Pe de altă parte, m-am gândit că, dacă te duci la Tokyo, New York, Londra, Hong Kong, poate și la Paris, intri in competiție cu niște jurnaliști-vedetă din presa scrisă. Sincer, atunci nu mă credeam capabil să lucrez pentru marile publicații britanice. Nu aveam studii de jurnalism la bază, nu studiasem nici politică, nu aveam încredere în mine. Așa că am luat decizia de a merge într-un loc de o importanță secundară, iar prezența jurnaliștilor străini era aproape inexistentă în Coreea de Sud, cam 3-4 din câte îmi amintesc. Așa că am văzut în toate aceste detalii o oportunitate pentru mine, ca jurnalist.

Ce v-a determinat să treceți de la jurna­lism la agenție de PR?

La un moment dat am devenit corespon­dent al “Washington Times” și mi-au oferit funcția de editor pentru rubrica de externe, pe zona asiatică. Am fost la Wa­shington, în redacția publicației, am lucrat acolo trei săptămâni și mi-am dat seama că nu este ceva care să îmi placă. De altfel, acela a fost singurul moment din viața mea când am lucrat într-o redacție de ziar, în rest fiind numai corespon­dent. Atunci am realizat că devenisem mai degrabă un specialist în realitățile coreene decât jur­nalist. În plus, nici nu mă mai interesa să progresez în cariera jurnalistică. Pe de altă parte, mi-am dorit tot timpul să scriu cărți, iar jurnalismul de zi cu zi, de coti­dian, îmi afecta pur și simplu modul de a gândi. În paralel, în acea perioadă am fost primul jurnalist occidental care a putut să viziteze Coreea de Nord, am fost foarte norocos. Așa se face că primul meu pas în afara presei a fost acela de consul­tant, în legătură cu Coreea de Nord, și nu acela de om de PR. Unii jurnaliști intră în PR și se acomodează destul de repede cu noul mediu, dar pentru mine a fost foarte dificil. De fapt niciodată nu am îmbrățișat această meserie, am considerat-o nepotrivită pentru mine.

Cum caracterizați industria de PR de aici?

Este o parte a PR-ului în care trebuie să ajuți clientul, în cazul nostru companii, fiindcă nu facem PR în zona politică. În Marea Britanie, celor din mass-media nu le pasă de companii sau de oficialități, cu excepția situațiilor când este cu adevărat o știre, ceva extraordinar. În Coreea de Sud, de fiecare dată când vine un șef de stat, subiectul se regăsește pe prima pagina a ziarelor. În Marea Britanie, mare parte din PR este de fapt publicitate. Iar mie nu‑mi place această zonă a PR-ului, e o formă de manipulare. În Coreea, însă, nu trebuie să acționezi în felul acesta. Insights Communications Consultants ajută compa­niile să comunice, în măsura în care ceea ce au de spus merită să fie relevant. Este destul de dificil să lucrezi cu companiile coreene din cauza mentalităților. Companiile străine, obișnuite cu PR sau care au departamente de PR, sunt organizații cu care lucrezi mai ușor, cu mai multă plăcere. Companiile coreene nu sunt rea­liste, încă au o structură militarizată, iar cele de mai mici dimensiuni nu înțeleg de ce nu pot să intre în “New York Times”, de exemplu.

Mai sunteți același britanic care a venit aici, pentru prima oară, în 1982?

Eram deja de cinci ani în Coreea de Sud și am mers în insula Jeju, din sudul țării, pentru a face un interviu cu un misionar catolic irlandez, prezent aici de la sfârșitul Războiului Civil. L-am așteptat într-o cafenea și mă așteptam să văd un tip în haine tradiționale coreene, să întâlnesc pe cineva “coreanizat”, gândindu-mă că după atâta timp ajungi să te comporți precum un localnic. Și când colo, văd că intră pe ușă un tip în sutană, cu păr grizonat și cu o față roșie de irlandez, vorbindu-mi cu accentul specific. Iar eu mi-am spus: “Doamne, arată ca un tip venit acum de pe străzile din Dublin!”. Cu alte cuvinte, nu cred că m-am schimbat. Am trăit toată viața ca un străin, deși acum sunt căsătorit cu o coreeancă și zilele trecute tocmai ce am fost acasă la socrii mei, care dețin un restaurant, pentru a pregăti butoaiele cu kimchi (râde). Oricum, nu am făcut niciun efort pentru a deveni un bun coreean.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 338 (15 decembrie 2019 – 15 ianuarie 2020). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *