Antreprenori Interviuri

Fața umană a roboticii românești10 min

23/05/2019 6 min read

author:

Fața umană a roboticii românești10 min

Reading Time: 6 minute

Inspirată de pasiunea pentru robotică a fiului ei, fosta vedetă de televiziune Dana Războiu a pus bazele Asociației “Nație Prin Educație” și a implementat programul First Tech Challenge în România, care a crescut exponențial în cei trei ani de existență. 

Cum a luat naștere ideea din spatele Asociației “Nație Prin Educație” și cum de ai ajuns să te implici într-un domeniu atât de diferit de
televiziune?

Vreau să spun de la bun început că nu mă pricep la roboți, eu mă pricep la oameni. Am un copil, Victor, care atunci când avea 12 ani îmi vorbea numai despre tehnologie, despre tot felul de instalații pe care le făcea și despre piesele de care avea nevoie. Mi-am dat seama că trebuie să îl duc undeva, unde să poată să vorbească, să fie ascultat și să fie înțeles, adică să ajungă printre oameni care vorbesc aceeași limbă ca el. Am găsit un vo­luntar, pe profesorul Ionuț Pană, care face roboți cu copiii și pleacă prin lumea largă cu ei. Când l-am dus pe Victor acolo, nu mai voia să plece. Mergea în fiecare weekend. M-am gândit că, așa cum eu am un copil pasionat de tehnologie, probabil că sunt foarte mulți părinți care și-ar dori să poată să își trimită copiii undeva, dar nu au unde. M-am interesat și în învățământul de stat din România nu se face robotică. Atunci m-am gândit: ce ar fi dacă am aduce în România competiția First Tech Challenge – o competiție americană care a fost lansată de Dean Kamen, creatorul Segway. El s-a gândit în urmă cu 30 de ani să facă această competiție pentru copii. Am luat licența de la americani. În România am avut, în primul sezon, 54 de echipe din toată țara, în al doilea sezon, care a fost anul trecut, am ajuns la 94. În cel de-al treilea sezon, suntem la 145 de echipe. Am crescut foarte mult, dar așa a plecat competiția, de la Victor și pasiunea lui pentru robotică.

Într-un fel, ați pus bazele roboticii în România. Bănuiesc că nu a fost ușor. De ce dificultăți v-ați lovit?

 Dacă îți dorești ceva, mai ales dacă simți că faci bine, niciun obstacol nu te împiedică să faci, mai ales dacă vine dintr-o credință că ajuți, că faci ceva constructiv. Din păcate, educației nu i se dă valoarea pe care ar trebui să o aibă în România. Nu îmi place și nu vreau să fac politică și asta este ceea ce pot eu să fac, din postura unui om care nu are putere de decizie în România. Dificultăți mari nu am avut, dar am tot felul de mici șicane, pe care ni le dă vremea. Acum doi ani, la finalul lunii martie a nins, iar anul trecut a fost zăpadă mare și am avut mari emoții că nu îmi ajung copiii din Baia Mare, din Oradea, din nordul țării, dar până la urmă au ajuns. Acum sunt chiar foarte fericită. La sugestia unor părinți, am încercat să fac din această competiție o olimpiadă școlară. Nu s-a putut să facem olimpiadă, deși am făcut demersuri la Ministerul Educației, în schimb, de anul acesta, Facultatea Politehnică din Timișoara acceptă la facultățile de profil, fără examen, copiii care câștigă First Tech Challenge. Sunt mândră de timișorenii mei. Pe mine mă costă în jur de 5.000 de euro intrarea în competiție a unei noi echipe. Asta presupune un starter kit, imprimanta 3D cu care să își facă piese, te­renul de joc și alte scule. După aceea, mă costă destul de mult organizarea evenimentelor. De anul acesta am făcut și regionale: la Iași, la Cluj, Timișoara și București. Regionalele sunt eliminatorii, nu toate echipele se duc la București. Mie îmi pare rău, eu i-aș aduce pe toți la București în finală, dar sunt mult prea mulți și deja nu mai încăpem în Sala Polivalentă. Și anul viitor vom fi și mai mulți și tot așa. Sunt foarte încurajată de reacțiile pozitive ale oamenilor de afaceri din regiune și chiar ale primarilor. Primarul din Iași, Mihai Chirică, și Emil Boc, din Cluj, au venit la evenimente și mi-au promis de anul viitor sălile polivalente din orașele lor, ca să avem mai mult spațiu.

Ce vă mai propuneți cu Asociația “Nație prin Educație”?

Ce ne propunem noi este să ajungem la 20% din numărul total de licee din România, în așa fel încât să lăsăm o amprentă în învățământul de stat. Cei care ne citesc trebuie să înțeleagă că acest proiect al asociației spus în câteva cuvinte înseamnă o investiție a mediului privat în învățământul de stat, pentru că noi strângem bani de la companii și toți banii sunt investiți apoi în copiii din școlile din România. Învățământul ar trebui pus pe primul loc, ca prioritate zero. Este singura noastră șansă să avem o națiune puternică. Deocamdată văd că nu se face asta. Mai departe întrebarea mea este “ce se poate face totuși?”. Se poate ca mediul privat să se implice mai mult în educație. Adică acei oameni care înțeleg mai mult decât cei care ne conduc să facă ei treaba asta. Când ceva ar trebui făcut, dar nu se face, întreabă‑te tu ce poți să faci, altceva decât să te plângi. Noi, ca oameni de business, asta putem să facem, să ne implicăm în învățământ în mod direct. Nu suntem singurii, mai sunt și alte organizații de încredere care se implică în educație în România. Asta pot face, să redirecționeze o parte din profitul lor către aceste organizații care investesc apoi toți banii în învățământ, în noua generație. Și aceste companii vor be­neficia până la urmă de ce facem noi în munca cu copiii, pentru că acești copii sunt exact cei mai potriviți candidați pentru posturi de inginer, de inovator, de inventator, de tot ce înseamnă tehnologie în România.

Ce au pierdut cei care nu au participat la finala First Tech Challenge din martie? De arti trebui să articiple la finala de anul viitor?

Au pierdut o pastilă de speranță. Spun asta pentru că la un moment dat m-a sunat cineva dintr-o companie de telecomunicații și mi-a spus că ar vrea să ne vedem la o cafea, că are să îmi spună ceva despre copilul lui, care este în acest proiect, în echipa de la Timișoara. El lucra la București, dar copilul său era în echipa de “robotiști” la Timișoara. Zicea că a fost la finală și și-a dat seama că există speranță în România. Mi-a spus că la un moment dat robotul fiului său s-a stricat și avea nevoie de o piesă de schimb. Erau disperați, în timpul competiției, și, nesperând mare lucru au întrebat dacă are cineva piesa respectivă să o schimbe. Au sărit trei echipe să îi ajute, în timpul unei competiții. Asta le dăm noi celor care vin să ne vadă și tinerilor care sunt în proiect: speranță. Speranța că se poate și în România, speranța că putem lucra în echipă, că punem să ne ajutăm unul pe altul. Speranța că, deși este o competiție, ne putem ajuta unii pe alții, putem să ne purtăm uman. Cine crede că această competiție este doar despre roboți se înșală. Este despre oameni, nu despre roboți. Robotul este cel care îi coagulează pe copii.

Cum de obțin acești copii perfor­manțe remarcabile inclusiv la nivel internațional, în condițiile în care nu avem un trecut în domeniu și robotica nu se predă în școli?

 Într-adevăr sunt remarcabile perfor­manțele lor. Mi se pare că nu îi promovăm suficient, pentru că ar trebui. Când promovezi astfel de performanțe, dai speranțe românului de rând, îl încurajezi că se poate. Am trimis echipa din Hunedoara la Olimpiada de Robotică, care se organizează doar de doi ani. În primul an a fost în SUA și anul trecut în Mexic, unde a fost echipa de la First Tech Challenge, și au câștigat tot ce se putea câștiga. Au câștigat olimpiada, au luat medalia de aur la robotică și au mai luat încă cinci medalii ale juriului pentru diverse criterii. Au fost senzația competiției, în condițiile în care au fost 160 de țări participante. Au dat interviuri la cele mai mari televiziuni din lume, vorbind despre România. Când ceilalți și-au dat seama cât de buni sunt românii, întrebau când joacă România și veneau ceilalți copii din lume să vadă România. Au câștigat în fața unor țări cu renume, precum Japonia, Coreea, Germania, SUA, toate țările puternic tehnologizate. Este o performanță uluitoare și aproape inegalabilă. Sunt niște copii din Hunedoara, un oraș în care nu se întâmplă nimic, un oraș care nu mai are gară, nu mai trece trenul, un oraș monoindustrial care nu mai are industrie. Au un mentor senzațional, pe Mircea Nistor. Sunt absolut fabuloși. Apoi mai este și echipa Autovortex, în care este și Victor, copilul meu. Și ei câștigă peste tot în lume. Victor are acum 15 ani și este plecat din România mai mult timp ca mine.

Cum găsiți profesorii?

Profesorii sunt voluntari și le sunt recunoscătoare. Cei care se ocupă de copii sunt în general profesori de fizică sau de informatică. Și pentru ei este un proiect care le dă foarte multă satisfacție. Mai mulți mi-au spus asta: în cariera lor de cadre didactice nu li s-a întâmplat să îi sune copiii în weekend să vină de acasă, la școală. De obicei ei chiulesc. Am profesori care nu s-au pensionat ca să rămână în acest proiect. Și suntem abia la început, suntem în al treilea an. Îți dai seama în anul cinci sau în anul șapte unde vom fi. Copiii care trec prin FTC vor cumva să rămână în sistem și am să creez anul acesta un sistem alumni pentru ei. De fapt ei își creează singuri, eu le ofer o platformă. Ei vor să rămână în continuare, deși sunt la facultate și nu mai au vârsta, vor să rămână ca mentori. Unii dintre ei, care sunt în competiție, și-au făcut echipe de copii mai mici, de juniori, ca să predea cuiva ștafeta, să fie siguri că liceul lor are șanse mari și când ei pleacă din liceu.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 332, din luna mai. Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest site utilizează fisiere cookie. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea acestui tip de fisiere. Mai multe informatii pot fi consultate prin accesarea POLITICI DE CONFIDENȚIALITATE