Opera unei vieți de artist

Finalul anului trecut i-a adus sopranei Angela Gheorghiu două mari realizări – un volum biografic lansat la Londra și prestigiosul Premio Puccini, acordat marilor personalități internaționale ale operei cu interpretări memorabile ale rolurilor din lucrările marelui compozitor italian. 

Interviu de Sorana Savu

Ați lansat recent la Londra un volum biografic, “A Life for Art”. De ce la Londra și pe când o versiune în limba română?

Cartea este, așa cum menționez și în prefață, o primă biografie, care trece în revistă peste 25 de ani de carieră și a fost scrisă în colaborare cu un scriitor și do­cumentarist din Marea Britanie, Jon Tolansky, dar și cu participarea multora dintre prietenii și partenerii mei de scenă din întreaga lume. Am lansat-o la Londra chiar la librăria din Royal Ope­ra House Covent Garden, una dintre o­perele în care am avut de-a lungul vremii unele dintre cele mai frumoase și mai de succes producții. A fost prima lansare după redeschiderea magazinului operei, un eveniment pentru un eveniment. Va exista și o versiune în limba română, probabil până în vara anului viitor. Această biografie am privit-o împreună cu toți cei implicați în realizarea ei ca pe un proiect cu un public global și chiar așa și este. În primele săptămâni de prelansare, s-au vândut online, pe Amazon, sute de exemplare, iar la lansare am avut prezenți fani și prieteni din toată lumea, inclusiv din România.

Sunt și am fost dintotdeauna un artist sincer și consider că doar prin onestitate în artă putem ajunge la sufletele oamenilor, putem să le oferim emoție.“ Angela Gheorghiu

Vorbiți pe larg în carte despre o perioadă de care tot mai puțină lume își amintește, perioada anilor ʼ70-ʼ80, și modul în care erau tratați artiștii din România pe vremea regimului comunist. Amintiți detalii dureroase, poate surprinzătoare pentru cititorul de azi: condițiile de studiu din școli, lipsurile teribile, militantismul fanatic al unora dintre profesori…

Sunt toate lucruri reale, des­pre care e adevărat că vorbim tot mai puțin și nu e drept că facem asta. Nu trebuie să le uităm, pentru a nu repeta greșelile trecutului. În volum am inclus doar câteva dintre amintiri, dar poveștile de atunci sunt mult mai multe și mult mai dezolante. Iar ce e cel mai trist pentru mine este să văd cum, pe o cale sau alta, multe dintre personajele sumbre ale acelei perioa­de au supraviețuit până în ziua de azi, ba chiar dictează în continuare în anumite domenii artistice. Dacă în acea perioadă era greu pentru un artist din România să treacă de granițele țării, astăzi constat că pentru un artist valoros de origine română este greu sau aproape imposibil să performeze, culmea, în România. Eu nu am debutat nici până acum în România, nu am fost invitată și nu am cântat nici- un rol pe nicio scenă de operă românească… Oricât de absurd ar părea, este adevărul pe care eu îl trăiesc și consider că asta spune multe astăzi despre respectul și aprecierea, sau mai bine zis despre lipsa lor, față de cultură, față de artă, față de muzică și de oamenii cu adevărat valoroși. Totuși, în această carte, îmi amintesc cu mare drag și recunoștință de oamenii care m-au susținut, m-au admirat și de cei care o fac în continuare.

V-ați creat o reputație din a spune lucrurilor pe nume și a vă alege spectacolele la care participați, câteodată cu riscul de a crea controverse.

Da, și am făcut asta întotdeauna din respect pentru partiturile compozitorilor, partituri cărora le dăm viață pe scenă, și din credința că în operă primează muzica și inter­pretarea sinceră și nu vreo viziune regizorală modernistă și perisabilă. Așa cum am spus‑o de multe ori, clasicul este suma tuturor modernităților și desigur că orice producție are nevoie de un refresh, de un “da capo” la un moment dat, dar asta doar cu condiția să nu schimbe complet lucrarea respectivă. Sunt și am fost dintotdeauna un artist sincer și consider că doar prin onestitate în artă putem ajunge la sufletele oamenilor, putem să le oferim emoție.

După ce la începutul anului ați primit în Franța cea mai înaltă distincție în cadrul Victoire de la Musique Classique, premiul Victoire d’honneur, luna aceasta urmează să primiți prestigiosul Premio Puccini. Cum vă raportați la aceste distincții?

Premio Puccini mă bucură pentru că recunoaște inter­pretările memorabile ale ro­lurilor create de acest compozitor italian. Iar pentru mine Puccini este, împreună cu Verdi, compozitorul cel mai apropiat de suflet. Cu rolul principal din “La bohème” am debutat la Covent Garden, apoi de-a lungul timpului am cântat “Tosca”, mai întâi într‑o producție nouă la Londra și apoi peste tot în lume, sau ”La rondine“, o operă pe care am avut bucuria să o readuc în atenția publicului de operă din întreaga lume. Cu “Madam Butterfly” am realizat o înre­gistrare pe disc, rolul este atât de zguduitor încât nu aș putea să îl cânt vreodată pe scenă, pentru că aș începe să plâng. Mai mult, în concertele pe care le susțin în toată lumea, ariile pucciniene sunt nelipsite. Premiul acesta este, pe undeva, semnul unei iubiri complet împărtășite.

Ce pregătiți în continuare în 2019 pentru publicul de aici și din lumea întreagă?

Pentru publicul de aici, lansarea biografiei în limba română și nimic mai mult. Dar publicul de operă este universal și spectacolele mă vor duce la Geneva, Sofia, Tokyo, Londra, Germania șamd. Voi cânta pentru prima dată “Vier letzte Lieder” ale lui Strauss într-o sală istorică, la Teatrul Sheldonian din Oxford. De asemenea, lansez un nou album cu casa de discuri Decca, mai multe detalii nu pot dezvălui încă. Sunt fericită pentru orice spectacol îmi va rezerva viitorul și întotdeauna pun trup și suflet în tot ceea ce fac.