Ionel Scăunașu: Zoom pe Brâncuși

Ionel Scăunașu: Zoom pe Brâncuși

Reading Time: 5 minute

Ionel Scăunașu este unul dintre artiștii ale cărui „foto-Contemplări” marchează Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea părintelui sculpturii moderne –, într-o suită de expoziții. Am stat de vorbă despre apropierea de Brâncuși, despre provocările artei brâncușiene și spațiul expunerii, precum și despre diferența dintre „a privi” și „a vedea” în fotografie.

Cum s-a produs „apropierea”de Brâncuși?

“Apropierea” mea de Brâncuși a fost un proces treptat de imersiune artistică:  observare atentă, desk research, documentare vizuală și explorare artistică directă a capodoperelor ce alcătuiesc Ansamblul Sculptural „Calea Eroilor” dăltuit de genialul artist Brâncuși la Târgu Jiu/Gorj.

Experiența care care mi-a marcat destinul o reprezintă redescoperirea “Sculptorului ideilor” în anul 2001, cu ocazia realizării filmului de prezentare “Târgu Jiu – anul 2001”, produs de Studiul TV Antena 1 Târgu Jiu, in calitate de scenarist și producător executiv. Scrierea scenariului pentru acest film a însemnat studierea a zeci de cărți și publicații, tipărite și online, în încercarea de a înțelege și aprofunda filosofia și semiotica brâncușiană. Au urmat apoi, luni, ani, decenii de aprofundare, apropiere intelectuală și estetică, în căutarea relației dinpre capodopere și context ( lumina, anotimpuri, trecătorii, comunitatea locală), realizând fotografii care transformă operele lui Brâncuși într-un spațiu viu, intr-un ritm geometric, într-o meditație vizuală, într-o Emoție, într-o  cronică vizuală… Cu timpul, această apropiere s‑a materializat în zeci de mii de fotografii, albume de fotografie, expoziții și proiecte culturale care transformă fotografiile mele într-o formă de dialog cu Brâncuși.

Există un Brâncuși al spațiilor deschise și unul al spațiilor din muzee?

Cu certitudine, putem vorbi despre un Brâncuși al spațiilor deschise și unul al spațiilor muzeale, iar diferența nu e doar de decor, ambianță, ci de sens și raportare la sculptură.

Brâncuși a gândit sculptura ca pe o prelungire a Spațiului, dar spațiul nu e același la Târgu‑Jiu și într-un muzeu. Prin obiectivul camerei, aceste două lumi devin aproape două „personaje” diferite.

Brâncuși al spațiilor deschise( precum la Târgu Jiu): aici sculpturile sunt în aer liber, în lumină naturală, într-un dialog permanent cu mediul înconjurător.

În fotografie, aceste capodopere par însuflețite, integrate în ritmul naturii. Sculpturile ce compun Ansamblul Monumental Brâncuși de la Târgu Jiu își schimbă trăsăturile în funcție de anotimp, oră, vreme, devenind monumente ale spațiului.  Brâncuși al spațiilor deschise — cosmic, monumental, integrat în natură.

In cea de-a doua ipostază ( Brâncuși al spațiilor muzeale), sculpturile sunt izolate, controlate de lumină artificială. Fotografia muzeală scoate în evidență puritatea formei, materialul, relația dintre sculpturi și relația acestora cu umbra lor.  Aici, Brâncuși devine poet al formei pure, nu al spațiului cosmic.

În aer liber, sculptura e parte din lume. În muzeu, lumea se retrage și rămâne doar sculptura.

Cum s-ar transpune expresia lui Brâncuși „Priviti până vedeți” în registrul fotografiei?

Expresia lui Brâncuși „Priviți până vedeți” înseamnă, în registrul fotografiei, un fel de manifest împotriva privirii grăbite, superficiale… Ea s-ar putea traduce și printr‑o invitație la a nu apăsa declanșatorul până când nu ai trecut de nivelul vizibilului imediat și ai ajuns la sensul interior al scenei.

În fotografie, diferența dintre „a privi” și „a vedea” este diferența dintre o imagine corectă și una însuflețită, “emanând” trăire, emoție… În practica fotografică, celebrul îndemn al lui Brâncuși ar putea însemna și  starea de observare, timpul de așteptare a momentului în care cadrul se arată, iar scena se așează în sufletul tău, fotografia devinind un act de descoperire, nu de captare.

Într-o epocă în care toți „trag” sute de cadre pe minut, Brâncuși ne-ar spune să încetinim, să nu căutăm doar ce este, ci ce înseamnă. Fotografia documentară de artă nu este despre a captura, ci despre a revela. Nu despre a capta imagini, ci despre a crea înțelesuri.

Cum evitați ”repetiția” si ”manierismul” in fotografiile brâncușiene, după atâția ani?

Fără îndoială, nu poți evita complet repetiția în fotografiile brâncușiene ,  dar poți evita manierismul dacă înțelegi „limbajul vizual”.

Pentru a evita repetiția, trebuie să lucrezi cu timpul, nu cu obiectul. Ansamblul Monumental Brâncuși de la Târgu Jiu nu se schimbă; ceea ce se schimbă este lumina, anotimpul, atmosfera, oamenii, norii, umiditatea.

Problema reală la Târgu Jiu o reprezintă modurile standard de fotografiere a sculpturilor componente ale Ansamblului Sculptural: Masa Tăcerii – frontal, simetric, Poarta Sărutului – centrată, cu perspectiva Căii Eroilor, Coloana fără Sfârșit –  verticală, cu cerul ca fundal. Aceste încadraturi sunt deja „codificate” în memoria colectivă. Ca să scap de repetiție, lucrez cu timpul și perspectiva, nu cu obiectul (sculptura).

Ca să eviți manierismul,  nu trebuie fotografiezi doar „simboluri”, ci relații vizuale :  Brâncuși nu a gândit Ansamblul său sculptural ca pe trei monumente separate,  ci ca o Axă, o trecere, o transformare. În acest fel, fotografia devine narativă, nu iconică.  Fotografiile mele constituie încercări de a ieși din tipare, cu unghiuri joase care leagă Masa Tăcerii de Poarta Sărutului,  Poarta Sărutului de Biserica Sfinții Apostoli și Coloana Infinitului, traseul Căii Eroilor, lucrând cu  teleobiectiv pentru compresie între elemente. De asemenea, utilizez cadre largi în care Masa Tăcerii devine doar un element într-o compoziție mai mare. Brâncuși spunea: „Nu formele sunt importante, ci ceea ce este dincolo de ele.”

Când lucrezi pe film, care este senzația produsă, în obscuritatea laboratorului, a operelor lui Brâncuși?

Ca mai toată lumea, am lucrat pe film până în anul 2004, când a început asaltul tehnologiei digitale și declinul fotografiei analogice. Astăzi, doar un numar mic de entuziaști, studenți la fotografie ori artiști, mai lucreaza “pe film”. Pot însă să vorbesc și despre experiența procesului de developare film, cu precizia cuiva care a stat nopți întregi în camera obscură.

Senzația produsă, în obscuritatea laboratorului de fotografie de operele lui Brâncuși, este extraordinară, pentru că unește două lumi care, de fapt, se potrivesc perfect: sculptura lui Brâncuși și alchimia camerei obscure.

În întunericul laboratorului foto, operele lui Brâncuși produc aceeași vibrație ca în atelierul său. În camera obscură, Brâncuși ar părea că se revelează, pentru că laboratorul foto și Brâncuși împart același tip de magie ( lumina este controlată, formele apar treptat, nu instantaneu, imaginea se naște din întuneric, nu din lumina). Senzația este aceea de mister, devoalare, prezență vie, sacralitate discretă. La nivel perceptiv, în alb-negru, sculpturile lui Brâncuși sunt forme, la filmul  color, ele devin atmosferă: când scoți filmul la lumină, vezi nu doar sculpturile, ci și lumina zilei în care le-ai fotografiat.

La filmul color, lumina devine personaj: lumina rece de dimineață face “Coloana”a mai severă,  lumina caldă de seară o face să pară vie, în timp ce  lumina difuză transformă “Masa Tăcerii” într-o formă aproape abstractă.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 406 (15 mai – 15 iunie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.