fbpx
Interviuri Lifestyle

O carieră dincolo de Umbre9 min

29/06/2020 6 min read

O carieră dincolo de Umbre9 min

Reading Time: 6 minute

Personajele Relu, din serialul “Umbre”, sau Văru’, din spoturile publicitare, l-au făcut să fie recunoscut pe stradă, dar, dincolo de ele, actorul Șerban Pavlu inspiră prin tenacitatea cu care și-a construit cariera, rol cu rol, spunând mai des “da” decât “nu” și rămânând dedicat profesiei sale, chiar și în vremuri dificile.

În mijlocul unor vremuri dificile a avut loc și discuția noastră, la scurt timp după ce teatrele au fost închise. În pofida temerilor pe care ni le-a împărtășit, Șerban Pavlu a reușit, în ultimele luni, să rămână conectat la profesia sa, prin participarea la serialul online “Discutabil”, care, pe parcursul a opt episoade, a avut zeci de mii de vizualizări, dar și prin programul de teatru gândit special pentru online și difuzat pe platforma Vodafone “Împreună mai puternici”.

Cum vă raportați la închiderea tea­trelor, având în vedere că spuneați că v-ar fi foarte greu să nu mai puteți juca pe scenă?

Numărul de spectacole în care joc a crescut constant în ultimii ani și prima senzație pe care am resimțit-o, în luna martie, a fost de scurtă vacanță de relaxare. Dacă îmi pun problema pe termen lung, este, până la urmă, un abandon al meseriei mele. Astfel, prima senzație a fost de nemeritată, dar binevenită vacanță, urmată de o frică enormă de a privi mai departe de o săptămână.

Am descoperit cu această ocazie că un spectacol de teatru este un lucru viu, care se modifică în timp ce există în fața publicului, prin reacțiile publicului. De-aia se spune că nu poți să vezi același spectacol de două ori. – Șerban Pavlu, actor 

Ați mai urcat totuși pe scenă, în această perioadă, pentru spectacolul “The Sunset Limited” de la “Un­teatru”, difuzat prin live streaming. Cum a fost să jucați fără public?

A fost o experiență inedită. Nu este un spectacol fără public, se schimbă complet datele jocului. Nu este nici o repetiție, fiindcă simți constante tensiunea și presiunea unui public care te privește, chiar dacă o face din fața unui ecran. Nu este nici un film sau o filmare, fiindcă există o singură “dublă”, lungă de două ore. Prima dată, am privit lucrurile ca la o repetiție, dar, când am început, mi-am dat seama că nu e deloc așa. Am descoperit cu această ocazie, la modul foarte real, nu doar teoretic, că un spectacol de teatru este un lucru viu, care se modifică în timp ce există în fața publicului, prin reacțiile lui. De-aia se spune că nu poți să vezi același spectacol de două ori.

Șerban Pavlu, în piesa ”The Sunset Limited”, pe scana teatrului ”Unteatru”. Fotografie preluata de pe site-ul ”Unteatru”

Priviți difuzarea online ca pe o soluție pentru teatru, în această perioadă?

Nu cred în teatru online. De fapt, nu cred în spectacolele filmate. Trebuie inventate noi metode de a te adresa publicului, în online. Se pot face lucruri extraordinare, dar este vorba despre altceva, nu despre teatru. Se pot face recitaluri de poezie, de exemplu, dar ele trebuie să fie adaptate. Un spectacol preluat și difuzat la televizor nu este un spectacol de teatru. Inițiativa de a transmite spectacole online, însă, poate fi privită ca un strigăt după ajutor, din partea independenților, și există situații în care spectacolul de teatru se poate prelua într-un mod mai facil. La “Unteatru” spectacolele sunt realizate într-un spațiu foarte mic. Actorii joacă aproape filmic. Vorbesc despre un mod de a reacționa, de a te raporta la partener, despre niște microreacții care pot fi înregistrate de la un metru – doi, dar care ar dispărea complet dacă ar fi privite de la cinci – șase metri sau chiar mai mult, cum se întâmplă într-o sală obișnuită de teatru. De aceea, spectacolele lor se pretează mai bine difuzării online.

Ce v-a determinat să vă alăturați campaniei “inDEPENDENT de chirie”?

Am făcut-o din solidaritate. Uneori am senzația că acești actori sunt priviți ca și cum nu ar fi profesioniști. Ca și cum ar fi niște amatori, niște oameni care fac teatru în timpul liber. Lucrurile nu stau deloc așa. Ei sunt actori profesioniști, exact cum sunt și eu actor profesionist. Au terminat aceeași facultate, doar că nu au ajuns să fie angajați într-o instituție de stat. Dar nu cei mai buni sunt angajați în instituțiile de stat! Sunt tot felul de motive. Timp de 15 ani, nu au existat concursuri în teatrele din București și, în acești 15 ani, au existat sute de absolvenți care au fost nevoiți să lucreze undeva. Unii dintre ei au fost și sunt chiar foarte talentați. Entitățile independente au asigurat acestor absolvenți un loc în care să joace, unde să își practice meseria.

Roluri la Bulandra, la Teatrul Național, în spectacole independente, în filme și în serialul “Umbre” – sunteți un actor care muncește mult. De unde vă luați energia?

Într-o primă fază, combustibilul a venit dintr-o veche și neîmplinită dorință de a juca. Mi-am dorit să joc și, pentru mine, lucrurile astea au fost într-un crescendo. Întotdeauna, în timp, am jucat mai mult decât jucam înainte. Nu am debutat ca tânăr artist și am devenit direct faimos. Lucrurile au crescut de la un an la altul și, probabil, a fost o vervă, o dorință de a face. M-am obișnuit așa, m-am autodisciplinat în direcția aceasta și abia recent am început să devin puțin mai selectiv. Chiar mi se părea că să refuz un proiect e ca și cum mi-aș refuza o șansă.

Aveți la activ câteva roluri iconice, cu care sunteți asociat de publicul larg. Cum le priviți?

Nu aș dori să rămân cantonat într-unul dintre aceste roluri. Să fim serioși! Un rol dintr-o reclamă este doar un exercițiu de imagine. E un dezavantaj când oamenii vin la teatru ca să-i vadă pe Văru’sau pe Relu. În România, nu te îmbogățești din lucrurile acestea. Nu devii milionar după ce faci un serial, astfel încât nici nu mai contează că te strigă lumea pe stradă “Relu”. Atunci, te întrebi care e, de fapt, prețul pe care îl plătești. Eu cred că orice fel de ștampilă este nocivă. În același timp, nu cred că un actor trebuie să fugă de a juca, dar trebuie să aibă capacitatea de a face următorul pas. Dacă un anumit rol devine prea popular, nu știu ce să zic. Nu privesc acest lucru ca pe un avantaj.

Este “Umbre” un capitol de succes din cariera dvs. ?

Da, cu siguranță. Numai că am învățat și eu ce poate însemna acest succes. Nu este o plăcere continuă să te auzi strigat pe stradă. Eu nu am această plăcere. Nu mă dau în vânt.

Cum definiți succesul?

Mi-e foarte greu să răspund. Eu cred că un actor știe când face bine, când a atins într-adevăr această zonă numită creație. Nu tot ce face un actor este creație artistică. Cred că atunci când se întâmplă, o știi. Eu încă nu am simțit că am făcut acest lucru și aștept să fac lucruri mai bune decât cele de până acum. Mă bucur când lumea apreciază ceea ce fac sau când există un succes al spectacolelor mele, al rolurilor pe care le fac la teatru sau în televiziune. Mă bucură foarte mult, dar eu cred că un actor știe, de fapt, când a făcut bine. Eu cred că pot mai mult. Puteam să ofer mai mult în rolurile pe care le-am avut, dar cred și că, în viitor, pot primi roluri în care să arăt mai mult. Pentru mine, succesul ar fi să mă simt eu mulțumit de ceea ce am făcut. Nu mi se întâmplă foarte des chestia asta.

Care a fost cel mai dificil proiect pe care l-ați avut?

“Umbre”, pentru că a trebuit să inventez pe cineva de la zero sau să îl caut în mine. Un om care nu exista, din punctul meu de vedere. Personajul acesta din “Umbre” are foarte puțin de-a face cu mine cel din viața de zi cu zi. Acesta este un tip de dificultate cu care merită să te întâlnești. Este foarte plăcut să trăiești această dificultate. Dacă am reușit sau nu, habar nu am.

La premiile Gopo 2020,  sunteți nominalizat pentru rolul din “Monștri”, pe care nu l-ați acceptat din prima. Ce v-a făcut să spuneți da, în cele din urmă?

A fost un rol provocator. Într-un anumit sens, a fost și foarte inconfortabil. Ce m-a convins, în situația asta, a fost că toată scena mi s-a părut, în același timp, și foarte haioasă și bine construită, echilibrată, cu doza ei de ironie. Prima dată am refuzat, din cauza tabuului. Marius Ol­teanu a revenit și, când m-am gândit din nou, am început să mă sondez eu pe mine, am încercat să îmi dau seama de ce nu doresc să fac lucrul acesta. Așa am ajuns să realizez că suntem foarte duplicitari în modul în care ne stabilim limitele. Acest tabu este o limită, dar violența sau crima nu reprezintă limite. Nimeni nu se jenează să taie gâtul cuiva într‑o scenă de film. Pare ceva bărbătesc, eroic, care te pune într-o lumină foarte masculină. Nimeni nu spune: “Eu joc, dar pe mine nu mă puneți să omor 20 de oameni cu mitraliera”. Toată lumea spune: “Grozav! Cum să nu omor?!”. Aceste gânduri m-au împins să fiu mai atent la oferta lui Marius.

Foto: Tudor Lucaciu

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 344 (iunie 2020). Dacă dorești să primești revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *