Raluca Băraru, artist-antreprenor: „Vânzarea de artă este un maraton, nu un sprint”

Raluca Băraru, artist-antreprenor: „Vânzarea de artă este un maraton, nu un sprint”

Reading Time: 6 minute

Raluca Băraru, una dintre vocile distincte a artei suprarealiste contemporane din România, vorbește despre ce înseamnă să construiești o carieră artistică sustenabilă, despre lecțiile învățate în două decenii de advertising și despre felul în care disciplina și gândirea antreprenorială pot susține libertatea creativă. O conversație despre artă, bani, curaj și valoarea de a-ți construi propriul drum, într-o piață aflată încă în proces de maturizare.

Ai ales un drum profesional pe care mulți în consideră imposibil în România: artist full-time. Când ai simțit că arta poate deveni și business și ce înseamnă să ai un business în artă în România anului 2026?

Pentru mine, drumul a fost inevitabil. Am început să desenez la șase ani și nu m-am mai oprit. Desenul este modul meu de a înțelege lumea. L-am folosit în gravură, ilustrație, art direction, ceramică, construcție de obiecte, sculptură în VR sau pictură, dar mediul de exprimare s-a schimbat mereu. Constanta a rămas aceeași: nevoia de a crea

În timp, am înțeles că pasiunea are nevoie și de structură. Arta și businessul par, la prima vedere, două lumi incompatibile, însă experiența mea din advertising m-a învățat să le fac să funcționeze împreună. O parte din mine are libertatea de a experimenta, iar cealaltă se ocupă de bugete, contracte, contabilitate și strategie de comunicare.

Momentul în care am văzut că pot construi o carieră sustenabilă a fost în 2014, când am devenit ilustrator freelancer. De atunci am aplicat aceeași strategie: pași mici, consecvenți. Am construit comunități, am selectat atent colaborările și am investit în surse de venit care să-mi ofere libertate creativă. Astăzi mă definesc drept artist-antreprenor. Nu este un drum ușor, dar este unul care se construiește în timp, nu peste noapte.

Care sunt cele mai mari mituri despre banii din artă?

Cel mai răspândit mit este că arta este rezervată exclusiv oamenilor foarte bogați. Fals. În realitate, mai ales în România, poți începe să colecționezi artă contemporană cu bugete surprinzător de accesibile. Uneori, prețul unei lucrări este comparabil cu cel al unei genți din mass market.

Cred că problema este mai degrabă una de cultură decât de bani. După comunism, am pierdut o parte din reflexul colecționării și al dialogului cu arta. În multe familii din Europa de Vest există o tradiție a cumpărării și păstrării obiectelor cu valoare culturală. La noi, acest obicei încă se reconstruiește.

Eu am crescut într-o familie de profesori care se bucurau enorm când reușeau să cumpere o gravură, un album de artă sau un obiect cu poveste. De acolo vine și convingerea mea că arta nu este un lux inaccesibil, ci o formă de dialog.

Artistul procesează și traduce vizual experiența lumii în care trăiește. Dacă el are curajul să își expună această perspectivă, cred că și publicul poate avea curajul să intre în conversație. Inclusiv printr-o achiziție. În fond, susținerea financiară înseamnă și amplificarea unei voci.

În România există mitul că nu se poate trăi din artă. Cum răspunzi acestei idei?

Am muncit suficient de mult in 20 de ani de advertising cât sa fiu propriul meu Mecena, fapt care îmi da spațiu mental de creație fără a tremura daca nu vând suficient la o expoziție.

Cred că se poate trăi din artă, dar foarte rar în felul romantic în care ne imaginăm. În spatele libertății creative există ani de muncă, disciplină și construcție strategică.

„În experiența mea, vânzarea de artă este un maraton, nu un sprint. Relațiile se construiesc în timp, la fel și încrederea colecționarilor. Aproape toate lucrările mele și-au găsit „casă” în mai puțin de un an de la realizare, iar acest lucru îmi confirmă că există public pentru arta contemporană”

Raluca Băraru, artist-antreprenor

Spun că „își găsesc o casă” pentru că îmi place să îmi cunosc cumpărătorii și să știu unde ajunge ceea ce creez. În fiecare lucrare există o parte din mine, iar dialogul cu cei care aleg să o trăiască mai departe este important.

Ce presupune viața unui artist full-time? Cât din muncă este creație și cât este antreprenoriat și cum reușești să le împaci pe cele două?

Surprinzător, viața de artist full-time nu este foarte diferită de perioada în care lucram ca ilustrator freelance. Proporțiile au rămas aproape aceleași: aproximativ 70% creație și 30% administrare, promovare, contracte și organizare.

Diferența este că timpul pe care înainte îl investeam în relația cu agențiile îl investesc acum în construirea unei prezențe în lumea artei, în cercetare și în căutarea oportunităților internaționale. Am învățat, poate mai târziu decât ar fi trebuit, că niciun artist nu evoluează în izolare.

Există încă imaginea romantică a artistului care creează exclusiv din inspirație. În realitate, un artist profesionist trebuie să fie și manager, și strateg, și om de vânzări. Libertatea creativă se construiește prin foarte multă disciplină.

Lucrările tale ating teme incomode – anxietate, religie, politică. Ai simțit vreodată presiunea de a „îndulci” mesajul pentru a vinde mai ușor?

Nu. Pentru mine există o diferență foarte clară între lucrările realizate la comandă și expresia artistică personală.

Când lucrez la o serie proprie, scopul nu este să fiu confortabilă sau să produc consens. Rolul artei nu este să confirme ceea ce știm deja, ci să deschidă întrebări. Dacă o lucrare vorbește despre anxietate, credință sau tensiuni sociale, atunci trebuie să o facă onest.

Singurul lucru pe care l-am „îndulcit” uneori este discursul care însoțește lucrarea, nu lucrarea în sine. Nu îmi propun să conving pe nimeni și nici să forțez opinii. Dar cred că orice artist are responsabilitatea de a fi sincer față de propriile întrebări și neliniști.

Într-o piață mică, cum devine un artist recognoscibil? Cât de important este storytelling-ul în vânzarea artei?

Cred că storytelling-ul este esențial. Există ideea că arta ar trebui să vorbească întotdeauna singură, iar publicul să își construiască propriile interpretări. În practică, acest lucru funcționează doar într-un număr foarte mic de cazuri.

Oamenii vin către o lucrare cu experiențe, referințe și sensibilități complet diferite. Același tablou poate genera zeci de povești distincte. O peșteră poate trimite un privitor la mitul lui Platon, pe altul la claustrofobie, iar pe altcineva la o amintire din adolescență.

Povestea artistului nu limitează interpretarea, ci oferă un punct de intrare. Într-o lume suprasaturată de imagini, contextul poate face diferența dintre o lucrare observată și una uitată.

Cum vezi evoluția pieței locale de artă contemporană? Simți că se maturizează?

Privesc piața din perspectiva artistului care stă în atelier, nu din cea a analistului. Din acest unghi, am impresia că arta contemporană încă își caută locul pe care îl merită.

Există mult interes pentru numele consacrate și pentru patrimoniul artistic al secolelor trecute, ceea ce este firesc. În același timp, cred că avem nevoie de mai multă vizibilitate și încredere acordată artiștilor contemporani, celor care documentează vizual lumea în care trăim acum.

Mi-aș dori să văd o piață mai transparentă, mai profesionalizată și mai predictibilă. După ce procesul creativ se încheie, opera intră într-un ecosistem economic real, cu contracte, responsabilități și reguli clare. Profesionalizarea nu diminuează valoarea artei; dimpotrivă, o protejează.

Care sunt planurile pe care le ai pentru următoarea perioadă de timp?

Momentan îmi acord puțin timp de respiro după expoziția personală de la Studio Gallery 76. A fost o perioadă intensă și cred că orice proiect important are nevoie de un moment de sedimentare înainte de următorul pas.

În paralel, sunt în discuții pentru o expoziție la Montréal și pentru o colaborare cu Victor Fota. Sunt proiecte aflate încă în construcție, dar care mă entuziasmează tocmai pentru că mă scot din zona de confort și îmi oferă contexte noi de dialog.

Care sunt proiectele la care lucrezi în prezent?

Continui să dezvolt seria „Soft-spoken Carnage”, un proiect care încă are multe lucruri de spus și multe întrebări de pus.

Nu lucrez niciodată cu un calendar rigid atunci când vine vorba despre o serie artistică. Unele proiecte se încheie natural, în momentul în care simți că ai epuizat conversația pe care o aveai cu ele.

„Soft-spoken Carnage” nu a ajuns încă acolo. Se va termina când vom obosi una de alta. Și nici măcar o secundă înainte.