Răzvan Oprea, Quantum Training: „Ceea ce descoperim într-un spectacol se poate întoarce ulterior în procesul de formare”

Răzvan Oprea, Quantum Training: „Ceea ce descoperim într-un spectacol se poate întoarce ulterior în procesul de formare”

Reading Time: 5 minute

„LONGING TO LOVE”, în regia lui Răzvan Oprea, după ce a fost sold out la premiera de la Teatrul Național București, a revenit cu un nou succes la public pe 28 septembrie, iar acum are programată o nouă reprezentație, la Sala Pictură, pe 26 octombrie. Cum se construiește un spectacol de către o trupă independentă și provocările unui proiect cultural în 2026 dezvăluie Răzvan Oprea în interviul acordat Biz.

Ce v-a determinat să construiți spectacolul „Longing to Love” în jurul iubirii, dorinței, singurătății și nevoii de conexiune dintre oameni?

Pentru mine, iubirea este una dintre marile forțe care ne construiesc, dar și una dintre marile noastre surse de vulnerabilitate. Nevoia de a iubi și de a fi iubiți este universală, însă felul în care fiecare om trăiește această nevoie este profund personal.

„Longing to Love” pornește tocmai de aici: de la dorința de conexiune și de la distanța dintre ceea ce ne dorim și ceea ce reușim, în realitate, să primim de la ceilalți. M-a interesat iubirea nu doar ca relație romantică, ci în toate formele ei: iubirea dintre parteneri, dintre părinți și copii, prietenia, atașamentul, nevoia de a fi văzut și acceptat.

În fond, spectacolul vorbește despre oameni care vor să se apropie unii de ceilalți și care, uneori, tocmai prin fricile și nevoile lor ajung să se îndepărteze.

Cum a apărut conceptul spectacolului și în ce măsură este „Longing to Love” rezultatul unui text preexistent, al unui proces de creație colectivă sau al unei combinații între cele două?

Spectacolul s-a născut dintr-o combinație între un material dramatic preexistent și procesul nostru de cercetare din cadrul Quantum Training.

Am pornit de la „Unchiul Vania” de Cehov, una dintre marile opere despre ratare, dorință, timp și imposibilitatea de a trăi viața pe care ți-o imaginezi. Am folosit însă această structură ca punct de plecare pentru o cercetare proprie. Ne-am întrebat ce se întâmplă cu omul atunci când pierderea unui univers, a unei relații sau a unei posibilități de viață este privită prin prisma iubirii și a absenței ei.

Procesul a modificat materialul inițial și, în special, ultima parte a spectacolului a devenit rezultatul direct al cercetării noastre. De aceea, „Longing to Love” nu este nici o simplă montare a unui text existent, nici o improvizație colectivă. Este o creație care se află undeva între literatură dramatică și laborator de actorie.

Spectacolul s-a dezvoltat în cadrul atelierului Quantum Training. Cum s-a transformat experiența de formare și cercetare artistică într-un spectacol destinat publicului?

Quantum Training pornește de la ideea că formarea actorului nu se termină atunci când actorul învață anumite tehnici. Dimpotrivă, de acolo începe cercetarea.

Am lucrat cu participanții nu doar asupra personajelor, ci asupra mecanismelor interioare care generează comportamentul unui personaj: dorință, frică, impuls, relație, conflict, vulnerabilitate. Am încercat să descoperim ce există în spatele replicii și al acțiunii scenice.

La un moment dat, cercetarea trebuie însă să se transforme în teatru. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai importante momente: să iei ceva care s-a născut într-un spațiu de laborator și să-i dai o formă care poate comunica unui spectator.

„Longing to Love” este, în acest sens, rezultatul acestei treceri de la exercițiu la experiență artistică.

Ce face, concret, Quantum Training și prin ce se diferențiază de un atelier convențional de actorie?

Quantum Training este un spațiu de formare și cercetare pentru actor, dar nu îl văd ca pe un atelier în care vii pur și simplu să înveți niște exerciții.

Mă interesează actorul ca instrument complex: corp, voce, imaginație, inteligență, memorie afectivă, instinct și capacitatea de a relaționa cu partenerul. Lucrăm asupra tuturor acestor componente, dar mai ales asupra relației dintre ele.

Diferența fundamentală este că nu încercăm să producem actori care să reproducă o anumită formă. Încercăm să dezvoltăm actori capabili să genereze adevăr scenic.

De aceea, Quantum Training este și o formă de cercetare. Ceea ce descoperim într-un exercițiu poate deveni material pentru o scenă, iar ceea ce descoperim într-un spectacol se poate întoarce ulterior în procesul de formare.

Ați urmărit ca actorii să își folosească experiențele personale în construcția personajelor. Cum păstrați echilibrul dintre vulnerabilitatea autentică și protecția emoțională a actorului?

Este o limită foarte importantă. Nu cred că un actor trebuie să își sacrifice viața personală pentru a produce adevăr scenic.

Experiența personală poate fi o sursă extraordinară de energie, dar nu trebuie confundată cu expunerea personală. Nu îi cer actorului să retrăiască o traumă pentru ca spectatorul să creadă că suferă. Îl ajut să găsească în propriul său univers emoțional materia necesară pentru a construi o situație imaginară.

Pentru mine, diferența dintre vulnerabilitate și expunere este esențială. Actorul trebuie să fie vulnerabil artistic, dar să rămână în controlul propriului instrument.

Paradoxal, cu cât actorul se simte mai în siguranță, cu atât își poate permite să fie mai vulnerabil pe scenă.

Sunteți atât regizorul spectacolului, cât și unul dintre interpreți. Cum se schimbă perspectiva asupra unei scene atunci când trebuie să o coordonați din exterior, dar și să o trăiți din interior?

Este una dintre cele mai dificile și, în același timp, interesante situații.

Ca regizor, vreau să văd structura întregului spectacol, ritmul, relațiile dintre personaje, imaginea, tensiunea și traseul spectatorului. Ca actor, trebuie să uit toate acestea în momentul în care scena începe. Trebuie să fiu prezent în situație.

Aș spune că este o permanentă alternanță între control și abandon. Regizorul construiește mecanismul, iar actorul trebuie să aibă curajul să intre în el și să nu se mai gândească la mecanism.

Probabil că experiența mea de actor mă ajută foarte mult ca regizor, pentru că știu cât de dificil este să primești o indicație și să trebuiască să o transformi imediat într-un comportament viu.

Cum influențează actorii forma finală a unui spectacol?

Foarte mult. Un spectacol de teatru nu este niciodată doar ceea ce a imaginat regizorul înainte de prima repetiție.

Eu pot veni cu o structură, cu o viziune, cu un univers, dar actorul aduce ceva ce nu poate fi anticipat complet: corpul lui, vocea lui, biografia lui artistică, instinctul lui și felul particular în care înțelege relația cu partenerul.

În procesul de lucru, uneori o simplă reacție a unui actor poate modifica o scenă întreagă. De aceea, regia mea nu urmărește să controleze totul până la ultimul detaliu, ci să creeze condițiile în care actorul să poată produce ceva viu.

Cred că un regizor bun trebuie să știe nu doar să spună actorului ce să facă, ci și să recunoască momentul în care actorul îi oferă ceva mai bun decât ceea ce își imaginase.

Privind în urmă la cariera de actor, regizor și formator, care au fost întâlnirile sau proiectele care v-au schimbat perspectiva asupra teatrului?

Cred că perspectiva asupra teatrului se schimbă mai puțin printr-un singur proiect și mai mult prin acumularea unor întâlniri.

Experiența de actor m-a învățat să înțeleg teatrul din interiorul scenei. Regia m-a obligat să privesc întregul mecanism, iar lucrul cu actorii în cadrul Quantum Training m-a făcut să mă întorc la întrebarea fundamentală: ce anume îl face pe un actor să fie viu pe scenă?

În ultimii ani, cercetarea aceasta a devenit din ce în ce mai importantă pentru mine. Mă interesează din ce în ce mai mult ceea ce se întâmplă cu actorul în momentul în care toate tehnicile pe care le-a învățat trebuie să dispară și să rămână doar prezența lui.

Poate că aceasta este și una dintre direcțiile în care mă aflu acum: încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu actorul în acel moment de intensitate în care nu mai „execută” ceva, ci generează realmente un eveniment scenic.

Ce direcții artistice vreți să explorați în continuare?

Vreau să continui cercetarea relației dintre actor și spectator, dar și dintre actor și propriul său instrument.

Mă interesează un teatru în care actorul să fie în centrul construcției, dar în care această centralitate să nu însemne renunțarea la limbajul vizual, la tehnologie sau la construcția regizorală. Dimpotrivă, vreau să văd cum toate aceste elemente pot amplifica prezența actorului.

În paralel, vreau să dezvolt Quantum Training ca spațiu de cercetare și creație, nu doar ca formare profesională.

Iar „Longing to Love” este, pentru mine, doar una dintre etapele acestei cercetări. Nu cred că un spectacol trebuie să închidă o întrebare. Uneori, cel mai bun spectacol este cel care te face să pleci cu întrebarea încă deschisă.