Vlad Eftenie: Zoom pe Brâncuși

Vlad Eftenie: Zoom pe Brâncuși

Reading Time: 5 minute

Vlad Eftenie este unul dintre artiștii ale cărui „foto-Contemplări” marchează Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea părintelui sculpturii moderne –, într-o suită de expoziții. Am stat de vorbă despre apropierea de Brâncuși, despre provocările artei brâncușiene și spațiul expunerii, precum și despre diferența dintre „a privi” și „a vedea” în fotografie.

Cum s-a produs ”apropierea” de Brâncuși?

În anul 1, ca student arhitect, am imaginat un pavilion – traseu spatial pentru expunerea unei Coloane fără sfârșit. Nu vizitasem încă „pe viu” nicio creație brâncușiană. Imaginația a fost punctul de sprijin în realizarea acelui proiect. Apoi, foarte curând, am vizitat opere ale lui Brâncuși la pavilionul dedicat găzduirii atelierului său din piața Centrului Pompidou din Paris. Revenind, tot ca student, peste ceva timp și după ce voi fi vizitat și muzeul menționat, dar și alte muzee europene, am conștientizat în micul pavilion parizian dimensiunea operei brâncușiene. Dintre toți artiștii epocii lui, el avea un spațiu dedicat, nu a încăput simplu în colecții alături de alți moderniști sau suprarealiști. Nu îmi propusesem să înțeleg opera, am conștientizat însa valoarea sa, la scara epocii căreia îi aparținea. Apoi, epoca și-a dizolvat limitele, prin influența remarcabilă la scara artei contemporane.

Abia după 10 ani de la acel proiect studențesc am ajuns la Târgu Jiu, în parcul Coloanei fără Sfârsit. Am admirat, bineințeles, cu răsuflarea tăiată. Dar atât. O admirație obiectivă, firească, previzibilă. Abia după alți 10 ani (prin 2018) a avut loc un declic interior. Acum știu, este vorba despre o creștere interioară necesară pentru a ajunge într-un punct fericit din care să conștientizezi ce se întâmplă dincolo de vizibil. Mă pot considera norocos, întrucât experiența de viață și înțelesurile aflate m-au ajutat să pot simți mai mult, mai clar, să mă pot deschide, de fapt, în fața unui lucru cu mult mai înalt și mai adânc decât ceea ce se vede, decât ceea ce vedem cu toții. Acea chemare nu a mai lăsat loc să treacă mult timp până la următoarea vizită, am început un pelerinaj personal, de cel puțin două ori pe an, la Targu Jiu. Scopul este acela de a sta câteva zile în preajma operei brâncușiene de pe Calea Eroilor și de a o parcurge în spatțu, lumină, timp și emoție, închizând orice alt gând și preocupare. O imersiune prin care să pot simți intens acele planuri invizibile, dar foarte palpabile, cu vibrație vie și pe care să le aduc la lumină prin imagine.  

Prin camera foto, există un Brâncuși al spațiilor deschise (precum la Târgu-Jiu) și unul al spațiilor din muzee?

Da, spațiul muzeal este unul care mizează pe protejarea unei fragilități, lumina artificială devoalează fațete, dar nu un spirit. Împrejurul operelor te poți mișca, desigur, explora. Și totuși mișcarea nu capătă amplitudine. Spațiul de expunere privilegiază izolarea. Nu știu sa definesc conceptul de „mișcare statică” pe înțelesul tuturor… Mai degrabă, spațiul muzeal induce o explorare rațională, cu efecte previzibile, din orice direcție a privirii. Aici intervine magia ansamblului de la Târgu-Jiu, care subîntinde spațiul orașului. Orașul devine spațiul muzeal în care privitorul evoluează concomitent în plan apropiat, cotidian, comun, între vecini, elevi, cumpărături și preocupări ale vieții de zi cu zi, aflând, în mod privilegiat, prin punctarea elementelor care alcătuiesc axul ansamblului, momente de grație. Lumina, vântul, ploaia, tunetul, foșnetul frunzelor, bruma dimineții, ceața densă, razele de foc ale unui apus, totul este dinamic, sub semnul evident al trecerii, al transformării, natura ofera momente absolut uluitoare. Lumina se schimbă în permanență, temperatura culorii, tonurile, nuanțele, totul este infinit nou, în fiecare secundă. Am aflat toate acestea contemplând sub semnul uimirii, în plimbări în care nu stau niciodată pe loc, pe traseul Căii Eroilor sau în cercul Parcului Coloanei. Nu poți sta pe loc, când lumina se schimbă în următoarea secundă și totul arată diferit. În timp ce eu privesc uluit și caut un punct de ”stație” nou, elevii de la liceul din apropiere trec pe lângă Coloană fără să o vadă.  

Cum s-ar transpune expresia lui Brâncuși ”Priviti până vedeți” în registrul fotografiei?

Cum frumos spunea și de Saint-Exupéry, ceea ce este important nu se vede cu ochii, ci cu inima. Brâncuși ne îndeamnă să ne ascuțim simțurile și să pătrundem dincolo de ceea ce se vede, care este infinit. De aceea evit să îmi dau cu părerea sau să evaluez opera sa, ceea ce văd, lucrurile măsurabile. Pentru că datul cu părerea aduce totul la o scară mică, umană, a lucrurilor deja cunoscute. Infim, față de ceea ce se află dincolo de gândire, prin simțire, prin racordarea la o undă, la vibrație. Așa cum pentru a face fotografie nu este esențial aparatul foto, ci cum îți educi privirea, viziunea, cum te lași impresionat, ce faci cu ceea ce simți, în ce transformi. Nu doar date tehnice, ci emoție trăită și transformată, împărtășită, de acolo începe fotografia. Întotdeauna sunt curios ce voi afla la următoarea vizită la Târgu Jiu, știu acum că e nevoie de toate declanșările anterioare pentru a le face posibile pe următoarele, complet neașteptate, dar chemate prin consumarea straturilor anterioare. Nu poți face din prima o fotografie perfectă, memorabilă, trebuie să te antrenezi, să devii capabil să o faci posibilă. Mă fascinează acest proces care nu are scurtături, odată ce conștientizezi această cale.  

Ciclul solar a fost un adjuvant (pe model semiotic) în fotografierea operelor lui Brâncuși de la Târgu Jiu?

Da, absolut, deja am întâmpinat anterior răspunsul. Spațiul, Lumina, Timpul, Emoția sunt componentele esențiale a ceea ce am denumit prin Codul fotografiei. Pentru a obține o imagine cel puțin corectă, armonioasă, este necesară stăpânirea lor concomitentă prin declanșarea de Grație, decisivă (gestionare, mai degrabă, căci de stăpânit nu stăpânim nimic, în fapt). Lumina este infinit diferită de la o secundă la alta, chiar dacă anumite detalii sunt insesizabile, poate, în cea mai mare parte a timpului. Coloana dialoghează absolut magic cu aceasta, iar amenajarea parcului ajută deschiderea dinamică a relației Obiect-Lumină-Percepție, de jur-imprejur. O poți privi din orice unghi, poți studia cum reflectă lumina, cum o mângâie razele răsăritului, cum se așează luna în vârf să se odihnească, cum o îmbrățisează un curcubeu, cum o șlefuiește o grindină aprigă. Lumina și Coloana sunt parteneri într-un dans absolut fascinant, dacă stai puțin și privești, căutând să vezi și să simți, să te minunezi.  

Cum ti se par încercările fotografice ale lui Brâncuși?

În primul rând absolut necesare, ce bine că s-a „jucat” cu tehnica modernă și a lăsat documente atât de prețioase pentru noi, astăzi! Era fascinat de tehnologie și modernitate, complementar cu modul în care lucra tradițional cu materia primă, în care și-a însușit meștesugul ancestral, oferindu-i noi și noi expresii. Gândea, vedea și simțea în spațiu, în timp, cu lumina, într-un mod în care și astăzi, și – cu siguranță, și mâine, vom avea motiv de contemplare și mirare în fața Infinitului adus mai aproape de noi.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 406 (15 mai – 15 iunie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.