Ideologii roșii de sânge albastru

Râdeam deunăzi cu un prieten întrebându-ne: oare câți laburiști sunt în Camera Lorzilor din Parlamentul britanic? În ignoranța și naivitatea noastră ne închipuiam că niciunul. La verificare am rămas muți: răspunsul este 200 din 798, adică aproape un sfert.

De Ionuț Bălan

Bineînțeles, asta are de a face și cu „democratizarea” acordării titlului de lord începând cu a doua jumătate a secolului trecut. Să ne amintim că, de exemplu, Paul McCartney sau Elton John sunt lorzi pe bază de merite, nu de origine. Dar nu e numai asta. Istoria arată că au existat deținători „autentici” de titluri nobiliare care au avut nu doar simpatii, ci chiar obsesii de stânga, unii fiind de-a dreptul comuniști.

Ca să rămânem în Marea Britanie, trebuie să amintim că însuși Partidul Comunist Britanic, desființat în 1991 după căderea Cortinei de Fier, a avut un reprezentant în Camera Lorzilor. Acesta a fost Wogan Philipps, aristocrat prin naștere, baron de Milford. În tinerețe a participat ca voluntar de partea forțelor republicane în războiul civil din Spania, după care s-a înscris în Partidul Comunist, fapt care l-a determinat pe tatăl său să-l dezmoștenească. Una dintre soțiile sale a fost Cristina, contesă de Huntingdon, de asemenea membră a Partidului Comunist Britanic.

În 1946 a fost ales consilier local candidând din partea comuniștilor, iar în 1962, la moartea tatălui său, a moștenit scaunul acestuia din Camera Lorzilor. În primul său discurs parlamentar a cerut desființarea Camerei Lorzilor. În 1989, la vârsta de 89 de ani, ziarul (încă) sovietic „Izvestia” a publicat un articol elogios despre Philipps, sub titlul „Tovarășul Lord”.

Să ne amintim că Petru Groza a fost moșier, că Piotr Kropotkin a fost prinț și că John Maynard Keynes a fost înnobilat ca baron de Tilton, iar lista exemplelor ar putea continua.

Care să fie explicația? Bineînțeles, putem psihanaliza biografic și să tragem concluzia că opțiunile politice de extremă stânga în rândurile aristocrației nu sunt decât forme de revoltă împotriva unor tați autoritari, coroborate cu un sentiment de culpabilitate în raport cu averea și privilegiile dobândite prin naștere, nu prin merit. Pro­babil însă că există o explicație istoric-sociologică mai de profunzime.

Nobilii comuniști se ridică de fapt nu împotriva propriei clase, ci a burgheziei și a capitalismului. Pentru că nu socialismul le-a distrus puterea în economie și societate, ci capitalismul, comerțul și piața liberă. Democratizarea economiei a creat șanse egale în societate, făcând caduce privilegiile nobi­liare moștenite prin naștere. Aristocrații se revoltă împotriva burghezilor nu pentru că aceștia din urmă îi „exploatează” pe proletari, ci pentru că burghezia le-a „uzurpat puterea” cu mâna invizibilă a pieței.

În acest context e util de precizat că deși Marx – în primul capitol al Manifestului Comunist, pamfletul cu care şi-a inaugurat mişcarea sa socialistă – pretindea că există între clase un conflict ireconciliabil, el nu‑şi putea ilustra teza decât cu exemple din societăţile precapitaliste.

În Evul Mediu o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi o familie de duci, conţi, marchizi sau ba­roni vreme de sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa.

Însă în condiţiile capitaliste moderne există ceea ce sociologii au numit „mobilitate socială”. Principiul activ al acestei mobilităţi, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto, este circulaţia elitelor. E vorba de faptul că întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane – aceste elite – sunt mereu altele.

Deci, cine se năştea sclav în perioada medievală nu putea scăpa de acest statut şi se găsea într-un conflict ireconciliabil cu stăpânul său, ceea ce a fost speculat de Marx şi pus la baza mişcării socialiste. Numai că într-o societate capitalistă există o continuă mobilitate – săracii se îmbogăţesc, iar descendenţii celor bogaţi îşi pierd averile şi devin săraci.

Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei „Finanțiștii”, publicist la „Jurnalul Național”, „Săptămâna financiară”, „Piața financiară”, „Curentul”, „Bursa”, „Evenimentul zilei”. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro