Andreea Groenendijk-Deveau, Spune Lucrurilor pe Nume: „Spațiul online are o influență uriașă asupra felului în care oamenii percep violența”

Andreea Groenendijk-Deveau, Spune Lucrurilor pe Nume: „Spațiul online are o influență uriașă asupra felului în care oamenii percep violența”

Reading Time: 6 minute

Campania „Spune Lucrurilor pe Nume” pornește de la o idee simplă, dar esențială: limbajul nu este neutru. Felul în care vorbim despre violență influențează modul în care publicul înțelege responsabilitatea, empatia față de victime și presiunea socială asupra agresorilor.

Andreea Groenendijk-Deveau, antreprenoare socială și inițiatoarea campaniei, explică de ce schimbarea câtorva cuvinte dintr-un titlu poate schimba întreaga conversație publică despre violență – și de ce claritatea limbajului este una dintre cele mai puternice forme de responsabilitate socială.

Ce vă propuneți prin campania „Spune Lucrurilor pe Nume”?

Campania pornește de la o observație foarte simplă, dar care are consecințe enorme: felul în care vorbim despre violență modelează felul în care o înțelegem. Cuvintele nu sunt doar un ambalaj pentru fapte; ele stabilesc cine apare ca responsabil, cine trebuie să se explice și cine rămâne, de multe ori, invizibil.

Prin campania Spune Lucrurilor pe Nume ne propunem să schimbăm această dinamică. Vrem ca violența să fie descrisă clar, direct și corect: cu autor, cu acțiune și cu responsabilitate. Nu „o femeie a fost agresată”, ci „un bărbat a agresat o femeie”. Nu „a avut loc un incident”, ci „a lovit”, „a amenințat”, „a abuzat”.

Pentru mine, miza este una foarte concretă. De prea multe ori vedem relatări în care victima devine centrul explicației – unde era, ce făcea, de ce nu a plecat – în timp ce agresorul dispare din propoziție. Campania încearcă să corecteze acest reflex. Nu cerem un limbaj militant sau emoțional, ci pur și simplu unul precis și onest.

În același timp, campania este și o invitație la responsabilitate colectivă. Jurnaliștii, instituțiile publice, ONG-urile, creatorii de conținut și publicul larg participă cu toții la felul în care societatea vorbește despre violență. Dacă schimbăm limbajul, schimbăm și conversația publică – iar asta poate duce, în timp, la mai multă responsabilizare și la mai mult sprijin pentru victime.

Cum ați ajuns la concluzia că limbajul folosit în prezent pentru a descrie violența și abuzul este problematic?

Concluzia nu a venit dintr-o singură analiză sau dintr-un singur caz. A apărut treptat, dintr-o acumulare de exemple care repetau același tipar.

Citind presa sau comunicatele oficiale despre cazuri de violență, observi foarte des același mecanism lingvistic: agresorul dispare din propoziție, iar victima devine subiectul principal. „O femeie a fost agresată”, „o minoră a fost abuzată”, „a avut loc o tragedie”. Sunt formulări care, din punct de vedete gramatical, nu sunt greșite. Problema este efectul lor cumulativ.

Când vezi sute de astfel de formulări, începi să realizezi că ele creează o narațiune implicită: violența pare să apară din senin, ca un eveniment aproape natural, fără autor clar. În același timp, apar detalii despre viața victimei – relația ei, comportamentul ei, trecutul ei – care nu ar apărea niciodată dacă subiectul propoziției ar fi agresorul.

Mai există și o altă problemă: folosirea constantă a unor expresii care minimizează sau romanticizează violența. Termeni precum „crimă pasională”, „scandal domestic” sau „gest necugetat” creează o atmosferă de dramă interpersonală, nu de infracțiune.

Când aceste lucruri se repetă ani la rând, devine clar că nu este vorba doar despre stil jurnalistic. Este o cultură a relatării care merită pusă sub semnul întrebării.

În plus, există multiple studii internaționale care arată că felul în care sunt formulate astfel de titluri și știri are un efect direct asupra modului în care publicul percepe violența și asupra cui este atribuită vina la nivel subconștient.

De exemplu, mai multe experimente privind modul în care oamenii interpretează știrile despre agresiuni au arătat că simpla schimbare a structurii propoziției poate modifica evaluarea morală a situației: când agresorul apare explicit ca subiect al acțiunii, cititorii sunt mai predispuși să îl considere responsabil și să perceapă fapta ca pe o infracțiune gravă, nu ca pe o „tragedie” sau un „incident”.

Acest lucru ne arată că discuția despre limbaj nu este una superficială sau politică. Cuvintele creează cadre mentale, iar acestea influențează felul în care societatea înțelege violența, cum reacționează la ea și pe cine consideră responsabil.

Care sunt cele mai frecvente expresii vagi sau pasive pe care le întâlniți în presă și în spațiul public și cum ar trebui reformulate ele?

Există câteva formulări care apar atât de des încât aproape au devenit un reflex în relatarea despre violență.

Una dintre cele mai comune este structura pasivă: „o femeie a fost agresată”, „o minoră a fost abuzată”. Gramatical este corect, dar lipsește elementul esențial: cine a făcut acest lucru. O reformulare simplă – „un bărbat a agresat o femeie” – schimbă imediat centrul de greutate al propoziției.

La fel de frecvente sunt formulările impersonale: „a avut loc un incident”, „s-a ajuns la violențe”, „s-a produs o tragedie”. Aceste expresii estompează complet responsabilitatea.

Un alt exemplu este termenul „crimă pasională”, care sugerează o emoție scăpată de sub control, aproape romantică. În realitate, vorbim despre omor sau femicid – infracțiuni foarte grave, nu despre episoade de pasiune.

De asemenea, apar des formulări care par să pună sub semnul întrebării credibilitatea victimei: „susține că a fost violată” sau „ar fi fost agresată”. Echilibrul jurnalistic înseamnă pur și simplu să atribuim corect informația: „a depus plângere pentru viol”, „potrivit procurorilor”, „conform anchetei”.

Schimbările sunt, în realitate, mici. Dar efectul lor asupra modului în care publicul percepe responsabilitatea este semnificativ.

Cum influențează modul în care ne exprimăm percepția publicului asupra responsabilității agresorului și asupra credibilității victimei?

Limbajul funcționează ca un cadru interpretativ. El stabilește instinctiv întrebările pe care publicul și le pune.

Când citim „o femeie a fost agresată”, subconștient atenția se mută asupra ei: unde era, ce făcea, de ce nu a plecat. Propoziția o plasează în centrul scenei. În schimb, dacă citim „un bărbat a agresat o femeie”, prima întrebare devine alta: de ce a făcut acest lucru și cum a fost posibil.

Această diferență aparent mică poate schimba direcția întregii conversații publice. Pasivul produce o reacție aproape reflexă de analiză a comportamentului victimei. Activul mută responsabilitatea acolo unde îi este locul.

În același timp, modul în care sunt introduse declarațiile victimei poate influența credibilitatea percepută. Expresii precum „susține că” sau „pretinde că”, folosite fără context, pot sugera că relatarea ei este îndoielnică.

Un jurnalism responsabil poate evita această capcană printr-un lucru simplu: atribuirea clară a informației. „Potrivit plângerii depuse”, „conform anchetei”, „instanța a reținut”. Astfel se păstrează echilibrul fără a introduce suspiciune inutilă.

Din perspectiva dvs., care este cea mai mare rezistență sau teamă a jurnaliștilor și comunicatorilor când vine vorba să adopte un limbaj direct?

Cred că există trei tipuri principale de rezistență.

Prima este teama de consecințe juridice. Jurnaliștii pot fi, pe bună dreptate, atenți să nu formuleze acuzații fără bază legală. Problema este că, uneori, această precauție duce la formulări excesiv de vagi. De fapt, există o soluție foarte simplă: atribuirea clară a informației. „Potrivit procurorilor”, „conform rechizitoriului”, „instanța a decis”.

A doua rezistență este obișnuința profesională. Multe dintre aceste formulări sunt folosite de zeci de ani și sunt reproduse aproape automat. Redacțiile preiau limbajul din comunicate oficiale, iar comunicatele preiau limbajul din alte comunicate.

A treia este presiunea mediului online, unde titlurile trebuie să fie scurte, rapide și captivante. În această logică, ambiguitatea sau dramatizarea devin tentante.

Campania nu încearcă să critice presa, ci să arate că există o alternativă simplă: claritatea.

Ce rol joacă instituțiile în consolidarea unui limbaj corect despre violență și abuz?

Instituțiile publice au un rol foarte important, pentru că limbajul lor devine adesea sursa primară pentru presă.

Când poliția sau alte autorități folosesc formulări precum „incident” sau „conflict domestic”, aceste expresii sunt preluate aproape automat de redacții. Astfel, limbajul instituțional ajunge să definească modul în care publicul înțelege cazul.

În mod ideal, instituțiile ar trebui să descrie faptele cât mai clar posibil și să evite formulările care minimizează violența. Când există o infracțiune, ea ar trebui numită ca atare.

Prin campanie încercăm să deschidem un dialog constructiv cu aceste instituții. Încă o dată, nu este vorba despre critică, ci despre o invitație la claritate și responsabilitate în comunicare.

Ce recomandări aveți pentru moderatori, influenceri și creatori de conținut?

Spațiul online are o influență uriașă asupra felului în care oamenii percep violența. Din acest motiv, responsabilitatea creatorilor de conținut este foarte mare.

Prima recomandare ar fi să evite transformarea violenței în divertisment. Glumele, montajele dramatice sau romantizarea agresiunii pot banaliza situații extrem de grave.

A doua recomandare este să evite detaliile inutile despre viața victimei, mai ales atunci când acestea pot duce la stigmatizare sau victim-blaming.

De asemenea, moderarea comentariilor este esențială. Comentariile care ridiculizează victimele sau justifică agresorii pot crea un spațiu online ostil și periculos.

Un gest simplu, dar foarte valoros, este includerea unor resurse utile – linii de ajutor, organizații de sprijin – atunci când se discută despre violență.

Care sunt mesajele-cheie ale campaniei?

Mesajul central este foarte simplu: violența nu „se întâmplă”. Cineva o comite.

De aici derivă câteva idei esențiale. Prima este că limbajul contează enorm. Cuvintele pot ascunde responsabilitatea sau o pot face vizibilă.

A doua este că jurnalismul poate fi în același timp echilibrat și clar. Nu este nevoie de eufemisme sau de formulări care estompează realitatea.

A treia este că modul în care vorbim despre violență influențează direct empatia publică față de victime și presiunea socială asupra agresorilor.

Cum veți măsura impactul campaniei?

Impactul unei schimbări culturale este dificil de măsurat imediat, dar există câțiva indicatori foarte concreți.

Unul dintre ele este analiza limbajului folosit în presă: cât de des apar formulări active versus pasive, cât de des sunt folosiți termeni inexacti sau eufemisme.

Un alt indicator este modul în care instituțiile își formulează comunicatele oficiale.

De asemenea, urmărim reacțiile publice din mediul online – dacă conversațiile se mută de la întrebări despre comportamentul victimei la întrebări despre responsabilitatea agresorului.

Schimbarea nu se va produce peste noapte, dar chiar și o evoluție graduală a acestor indicatori ar arăta că discursul public începe să se transforme.

Cum poate fi susținută campania „Spune Lucrurilor pe Nume”?

Campania poate fi susținută prin gesturi mici, dar consecvente.

Jurnaliștii pot începe prin a revizui modul în care formulează titlurile și lead-urile. Instituțiile publice pot adopta ghiduri de comunicare mai clare. Creatorii de conținut pot modera activ discursul online și pot evita banalizarea violenței.

Publicul are și el un rol important. De multe ori, o simplă observație – „cine a făcut acest lucru?” – poate schimba modul în care este formulată o relatare.

În esență, campania nu cere ceva complicat. Cere doar ca realitatea să fie spusă clar: cine a făcut ce. Iar acest lucru, aparent mic, poate aduce schimbări enorme pe termen lung. Eu sunt optimistă și, văzând reacția publicului atât în România, cât și în Marea Britanie, unde am lansat campania cu același mesaj – The Right Words, sunt convinsă că am pornit această campanie la timpul potrivit și că vom vedea rezultate importante.

Instituțiile media și organizațiile pot să sprijine campania prin înscrierea online.