Arh. Costin Petrescu: Vibrațiile unui suflet renascentist

Arh. Costin Petrescu: Vibrațiile unui suflet renascentist

Reading Time: 11 minute

Descendent al unei ilustre familii de intelectuali interbelici, Costin Petrescu revine în atenția publicului din România cu un volum de beletristică și un album de muzică asistată de computer. Fostul toboșar al primelor albume Phoenix și apoi arhitect la Paris, Costin Petrescu rămâne atașat ideilor renascentiste, un etern călător în căutarea realizării de noi creații.

Ați revenit în peisajul cultural din România cu o nouă carte, dar și cu un album muzical. Cum definiți aceste creații, care poartă, ambele, ”pecetea” AXMA?

          AXMA „este” o mică planetă nepopulată, apropiată Pământului, oferită de Dumnezeu lui AXEL și EMMA pentru a realiza fantastica întâlnire a sufletelor viilor pământeni cu cele ale decedaților, plecate acolo sus… de mult și de curând… în Univers.

„AXMA Steaua Iubirii Eterne” este un roman real/ficțional, este o creație pe care mi-am propus-o mie personal și, evident, cu prioritate celor interesați de lectură, de vis și mai ales de o regăsire spirituală inedită. Proiectează conștiința noastră, sufletul, în imensitatea infinită a cerului, stelar-celestă, invitând-o să se universalizeze într-o osmoză cvasicomunitară. La limita palpabilului cu irealul, cu nonexistentul. Să se universalizeze într-o iubire perenă.

Cartea vă invită să luați parte la încă o poveste de dragoste, dar nu una oarecare, ci una proiectată prin numeroase întâmplări, care poate chiar v-au acompaniat vreodată, sau nu, fie la început de drum, fie mai târziu – către stări-zări abisale… astrale! Hai să le spunem clar acestor depărtări UNIVERS. Da, acolo unde este rădăcina a toate și a tot, acolo unde și de unde se naște, se plămădește, dar se și reflectă într-o oglindă virtuală „experiența” noastră pământeană, atât de întortocheată și de efemeră… dar, de multe ori, atât de Luminată!

Ideea centrală a romanului evocă problema destul de actuală a „conștiinței delocalizate”, teorie legată de „moartea iminentă”, aparentă, în principal de existența sufletului nostru care părăsește fizicul uman și se „ridică”, se „localizează” în… Univers.

          „AXMA Dreams” este un CD/album care conține într-adevăr câteva…”vise”. Fiecare este dedicat unor inspirații pe care le-am trăit sau le trăiesc, într-o alură „impresionistă”, zic eu, a imaginilor virtuale pe care simt și doresc să le transmit. Sunt de fapt niște tablouri impresioniste. Albumul conține, printre altele, ca exemplu, și piesa ”GPS – Das Glassperlenspiel” (Jocul cu mărgele de sticlă), inspirată de romanul faimosului Herman Hesse, una dintre cărțile mele ”de căpătâi”.

Acum, întrebarea ta este bună! Cele două creații, cartea și CD-ul, încearcă o legătură spirituală intrinsecă, ele se doresc, în cadrul sublimelor arte, două expresii subtile și atrăgătoare. Sunt complementare. Asta însă o va hotărî publicul cititor și ascultător…

Unde mai este locul arhitecturii în viața dumneavoastră?

Am lucrat mult în Paris și pot spune că am avut o șansă bună să activez în două cabinete redutabile, în mare parte ca șef de proiect, ceea ce este o muncă responsabilă importantă: agenția Jean-Jacques Ory și faimoasa Arte Jean-Marie Charpentier (fostul președinte al Ordinului Arhitecților), tot o agenție mare în cadrul căreia am realizat proiecte interesante. Un proiect de care m-am ocupat intens a fost reabilitarea și transformarea unui sediu al companiei Shell (construit de arhitectul Lucien Bechmann prin anii ’20) într-un mare centru de afaceri internațional, Washington Plaza, lucrare situată aproape de bulevardul Champs-Élysées. A fost un adevărat „challenge” pentru mine, am învățat atunci ce înseamnă adevărata arhitectură. Eu eram „tartorul” concepției, desenelor și schițelor de prezentare și explicitare către investitorii, promotorii imobiliari ai obiectivului, niște personaje destul de gomoase și pretențioase.

Un alt proiect, care avea să mă acapareze timp de aproximativ doi ani, a fost realizarea unui complex hotel/cămin pentru studenți (2.500 fete și băieți), Hadath Dormitory, în cadrul marelui campus universitar Hadath, la câțiva kilometri de Beirut. Elementul important tehnic pe care l-am realizat a fost introducerea unui concept ancestral de ventilație naturală, clima fiind excesiv de caldă în această zonă în mare parte a anului. L-am „furat” de la palatele lor, care aveau curți interioare largi cu deschideri laterale în parter, cu arcade, iar acoperișul deschis în partea centrală.

Din punctul de vedere al producției arhitecturale personale, ca muncă la planșetă sau pe computer, nu aș putea să mă mai laud la vârsta senectuții… Dar tentația există, și se întâmplă câteodată să mă implic în idei – proiecte, schițe și desene legate de arhitectură și design. Mai pregnant este însă desenul grafic, artistic, în peniță sau creion, o dragoste veche din adolescență.

Arhitectura, pentru mine, este o oglindă a nivelurilor de dezvoltare ale societății, pe întreaga planetă…

Nicu Covaci spunea cândva că sunteți ”unul dintre cei mai cultivaţi şi mai rafinaţi intelectuali de la Phoenix”…

Vreau să-ți spun că în timp, din ce spunea Nicu nu mai credeam decât 50%… În principiu. Poate că primirea în echipa aceea constituită în 1971, cu Mircea Baniciu și Ioji Josef Kappl, plus Spitzi Günther Reininger, plus Sepi Valeriu, care se zice și azi că era „formula de aur” a Phoenixului, a fost pentru mine o mare onoare și plăcere, chiar dacă veneam de la o trupă bucureșteană supercunoscută, sofisticată și destul de tare atunci: Olympic ’64. Aveam deja în spate ani buni de prietenie și acțiune cu personaje deosebite, devenite importante în peisajul frustrat și dramatic din România comunistă, a acelor vremuri. Fie el și cultural. Școala Mântuleasa, biserica Silvestru cu părintele Galeriu, cercul de acolo în frunte cu marele „frate” Dorin Liviu Zaharia au reprezentat o perioadă benefică de atenționare asupra rolului existenței și rațiunii noastre pământene.

Eu am evoluat așa cum a vrut Cel de Sus. Plus genele. Plus munca.

Mai există Phoenix fără Nicu Covaci?       

Da, există actual o variantă de Phoenix în România, din păcate fără Nicu Covaci. Sunt tineri muzicieni care cântă excelent. După mine au o mare responsabilitate purtând acest nume. Dar dacă vrei să vorbești de adevăratul sound Phoenix, al anilor ’70-’75, singurul care îl poate crea cât mai fidel la această oră este vechiul basist al trupei, fabulosul, compozitorul și orhestratorul Ioji Kappl, care este foarte activ și azi.

Nu mai vorbesc și de amicul de-o viaţă, Mircea Baniciu, vocea peren-inconfundabilă, care continuă prelungirea spiritului vechii trupe, cu numele celebrei păsări mitologice.

Realitatea aceea sonoră inconfundabilă însă nu mai poate fi restituită decât prin ascultarea albumelor noastre… Nicu, Nicu… Ce amintiri! În sufletul meu vreau să rămână fratele meu cu care am creat și împărtășit aceleași trăiri și gânduri atunci, aceleași vise muzicale, fie și pentru o scurtă trecere prin viață, vreau să rămână fratele cu care mă vedeam mai târziu sporadic, încercând să ne privim întrebători în oglinda virtuală și neiertătoare a vieții.

Revenind la albumul ”AXMA”, regăsim acolo și ”Athos Dream”. Cum a fost experiența în Sfântul Munte?

          Piesa „Athos Dream„, după cum sună, este visul unui personaj (poate eu), care trăiește stări și secvențe care se petrec într-o noapte în Sfântul Munte. Auzim multe instrumente de percuție, melodice sau nu, harpe, clopote, dar și coruri de călugări, vuietul vântului printre stânci și torente. Muntele Athos eu l-am „văzut” abia după ce am coborât de pe el. Atunci când am acostat cu ferry-ul la Ouranopolis și am pus înapoi piciorul pe pământ am trăit o senzaţie ciudată. O coborâre nu foarte confortabilă. O coborâre dintr-un loc extraordinar într-o lume pe care o ştim şi care are probleme. Eu, Muntele l-am văzut ca pe o navă cerească. I-aş spune o navă a purificării, pentru că, practic, tu te îmbarci… şi te ridici. Adică zbori spre cer. Aşa am văzut-o eu. Ca într-un film virtual fantastic…

Liniştea de acolo este extraordinară, m-a trimis către interiorizare şi către o căutare de sine. Liniştea din timpul pelerinajului este o linişte în care tu parcă aştepţi ceva. Să se întâmple ceva. Şi întâmplarea este tocmai ajungerea la o mânăstire.

Apoi este rezistenţa. Suportarea efortului. În acelaşi timp drumul îţi accentuează şi te face să înţelegi răbdarea. Ai impresia că după colţ apare mânăstirea la care te duci, dar de fapt mai ai de mers mult. Este foarte interesant: tot timpul crezi că limita este aproape.

Arhitectura Athosului denotă istoria și consistența locului. Când priveşti cetăţile acelea de departe, ai senzaţia unui vis, a unei povești minunate. Îmi plac aceste imagini singulare care mă îndepărtează de lumea dezlănțuită și nepotolită, nesătulă. Mai ales cea de azi. Arhitectura, muzica şi credinţa sunt pentru mine un dar de la Dumnezeu.

Purtați numele (și nu numai) al uneia dintre personalitățile vieții artistice a României interbelice, profesor renumit, dar și pictor excepțional, autor al marii fresce de la Ateneul Român.

          …Eram la liceu. Scara principală, care se dezvolta pe cele patru etaje și pod, avea balustrade superbe, vechi, din fier forjat negru, fasonat pe un design Art Deco, cu mâna curentă din lemn de stejar lustruit. În casa scării, albă și elegantă, erau multe tablouri mai mici sau mai mari, cu diferite personalități, printre care și unul cu pictorul și arhitectul Costin Petrescu. Evident că o parte dintre colegii mei, când treceam prin dreptul tabloului, râdeau și mă tachinau de coincidența asta ciudată de nume. Pe vremea și la vârsta aceea încă nu știam exact de existența unei relații sau a unui grad de rudenie cu acest personaj.

Aveam să aflu însă, cu mare admirație, din povestirile familiale că fresca superbă și grandioasă din sala mare de concerte a Ateneului Român, ascunsă de comuniști și dezvăluită doar în 1966, precum și mozaicurile domnitorilor noștri de la intrarea principală, la coloane, fuseseră compuse și executate de pictorul Costin Petrescu, membru al familiei noastre, văr cu bunicul meu patern. Prenumele meu, se pare, îl aleseseră special ca recunoștință și respect pentru marele artist ce făcea onoare familiei.

Costin, unchiul, era un artist redutabil, împlinit, o personalitate, cariera lui a ajuns la unul din cele mai înalte niveluri, cu o forță de muncă și un talent rar întâlnite. Avea o „mână” excepțională, cum se spune. Este greu să ajungi la o astfel de performanță. Din păcate aveam doar câțiva ani când ne-a părăsit, poate că o relație directă cu dânsul în timp mi-ar fi dezvăluit direct personalitatea lui și mai ales secretul frescelor sale, unice și greu de înfăptuit.

Orizonturile mele ulterioare se încadrează umil și ele în categoria artelor, această subtilă și secretă „licoare”, care ne bucură sufletele.

Cum ați făcut trecerea de la substratul etno-rock al primelor două albume Phoenix, ”Cei ce ne-au dat nume” (1972) și ”Mugur de fluier” (1974) la compozițiile sofisticate din ”Cantafabule” (1975)?

          Noi, încă de la începutul lui ’74, am început lucrul pentru discul al treilea, „Cantafabule„. Erau piese care urmau să facă parte dintr-un spectacol și să se concretizeze într-un dublu LP, scos, evident, tot la Electrecord. De data aceasta cuplul Andrei Ujică și Șerban Foarță, textierii și prietenii noștri, aveau să joace un rol și mai important ca la ”Mugur de fluier”. Veniseră cu o temă nouă, inspirată din ”Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, postmedievală, și după un bestiar din secolul XIV, găsit de Andrei nu știu pe unde.

La textele respective, destul de sofisticate, s-au făcut linii melodice și orchestrații, în fine, de data asta mai necomerciale, mai „intelectuale” să zicem, piese care te invitau la ascultare și reflectare, ele trebuiau să fie pentru auditor o meditație visătoare, astrală dar și incitatoare.

Pe rând, una câte una piesele se profilau, le repetam des și nu pregetam când aveam vreun concert să le probăm, să le expunem la public. Erau multe: ”Scarabeul”, ”Pasărea Calandrinon”, ”Delfinul”, ”Inorogul”, ”Uciderea balaurului”, ”Știma casei”, ”Vasiliscul și Aspida”, ”Pasărea Rock” etc. Majoritatea acestor piese, care fiecare avea ceva de spus, s-au creat atunci și aveam să le cântăm și rodăm în mare parte la turneul din ’74, din Moldova, terminat cu marele concert extraordinar de la Sala Polivalentă din București. Atunci se făceau, în fine, muzici interesante la Phoenix.

          ”Cantafabule” cred că a apărut și ca o dorință de a găsi și utiliza elemente spectaculoase, impresionante, chiar absconse, medievale europene, poate neutilizate suficient în arta modernă, care în proiectul acesta doreau să atingă și arhaicul nostru popular strămoșesc. Cel puțin în multele tradiții și datini manifestate real, în jurul nostru. Important era ca textele să fie și cantabile. În fine, se puteau îmbina într-un fel, considerând că aveau obârșii și semnificații asemănătoare. Aici se asocia și dorința lui Covaci de a folosi și prezenta publicului din ce în ce mai numeros, susținător și curios, aceste elemente („interzise” chiar). Ca pe ceva surprinzător. Scoase dintr-o cutie magică. Nicu avea ceva interior legat de „bestiar”, mai ales în ceea ce privea expresia artistică proiectată într-un haiduc revoltat, un haiduc care se lupta înverșunat și peren cu „fiarele”. Cu fiarele societale… probabil.

Față de textele din LP-ul anterior, în ”Cantafabule” atracția o reprezenta și această subtilă și elegantă „noutate” parcă venită din altă lume. Un aer fresh… și melodios. În contextul mizeriei și sărăcimii instalate bine de comuniștii bolșevici, el provoca „paradoxalul” necesar succesului. Aducea un fel de alinare pozitivă, necesară vulgului tânăr, un fel de mângâiere, de multe ori amestecată cu explozii extatice, fie ele chiar temporare, efemere. Mie textele acelea inedite nu îmi produceau stupoare sau mirare sau întrebare. Poezia cea eternă mă învăluise deja parțial la ora aceea, chiar încercam pe ascuns câteva expresii lirice cu iz mai mult sau mai puțin suprarealist, reminiscențe clare ale vremii faimosului Olympic’ 64.

Interesul publicului și succesul la apariția dublului LP au demonstrat că pariul de a reuși o intruziune mistică și inedită în cultura proletară a epocii fusese câștigat. De sound-ul total asemănător marilor trupe din Occident, de dincolo de cortina „blestemată”, să nu mai vorbim…

          De câtva timp însă, eu ascultam noile trupe de jazz-rock și progresiv de afară, cu performanțe spectaculoase, mă „încercau” muzici și mai complexe, stil Weather Report, Frank Zappa etc. Plus că mai eram contactat câteodată de câțiva „mari” din jazzul nostru autohton, ca Johnny Răducanu sau Marius Popp, pentru diverse colaborări. Într-adevăr, jazzul și jazz-rockul mă atrăgeau serios.

Perioada era dură pentru mine, prediploma și diploma mă solicitau mult. Consideram că arhitectura era o zonă complexă, cu deschidere mare în viață, care nu putea fi abandonată în niciun caz. Acest lucru mi s-a adeverit mult mai târziu, la Paris, când eram plonjat în proiecte de anvergură.

În fine, când trăgeam linii la planșetă aveam mintea la Phoenix, și invers. Băieții începuseră să se ocupe mai intens de licori și de fanele noastre, chiar se anunța o progresie în sensul ăsta!

Eram în prima parte a lui ’75. Lucraserăm pe muntele Semenic timp de peste două luni la noul album. Acolo, în vila de pe vârful muntelui, fusese formidabil, ne continuaserăm lucrul fără să fim perturbați. Au fost piese care doar s-au „rafistolat”, altele, create efectiv. „Cantafabule” era gata de tras pe disc!

          Eram la Electrecord, începuserăm înregistrările. La un moment dat, divergențele apărute cu Nicu Covaci privind intervențiile percuțiilor mele pe parcursul anumitor piese nu erau dintre cele mai plăcute. Ca să nu mai vorbim de angoasele terminării facultății cu bine, examenul complicat de diplomă, care necesita mult de lucru. Rapid am luat decizia grea dar clară de a părăsi Phoenixul. Nu a căzut prea rău, căci Nicu (fără să știu eu… din păcate!) vorbise deja cu amicul Țăndărică (Ovidiu Lipan). Ne cunoșteam, un toboșar excelent, deosebit, care a înregistrat cu abilitate părțile sofisticate de tobe create de mine în timp și și-a făcut datoria profesional pentru mai mulți ani care au urmat, destul de rocambolești, spus în treacăt.

          Retrospectiv, nivelul faimoaselor albume create de noi în anii aceia ocupă și va ocupa locuri de top în preferințele românilor, indiferent că sunt specialiști sau fani ascultători fideli.

În ceea ce mă privește, vreau să-ți spun că mi se întâmplă să ascult Phoenix din când în când. Emoția, câteva lacrimi se amestecă în acel moment cu imaginea vie în memorie a ceea ce eram atunci pe scenă, a ceea ce noi reprezentam cu adevărat, o „frăție”!