Biz Reality Check – Dana Stoian, HR Manager

Biz Reality Check – Dana Stoian, HR Manager

Reading Time: 7 minute

Sunt multe momente în care, doar a privi în jur aduce multă nesiguranță și iz de eșec în viețile noastre profesionale.

Câteodată, parcă toți ceilalți le fac pe toate bine. Proiecte de succes și echipe fericite, conferințe cool, birouri dichisite cu cafele frumos aranjate lângă laptop. Totul pare ușor. Totul pare „așa cum trebuie”. Însă, de multe ori, realitatea profesională rămâne nespusă.

Există și zile în care nu ai energie să răspunzi la un e-mail. Proiecte care eșuează. Momente în care simți că ai ajuns la limită și nu știi dacă mai poți continua. Gânduri care te macină noaptea, deși ziua le ascunzi bine în spatele unui „Sunt ok”. Și totuși, ele sunt cele care ne formează cu adevărat.

Despre asta e Reality Check. Despre partea nevăzută a carierei și a succesului. Despre normalizarea eșecului. Despre ce învățăm când lucrurile nu merg bine. Despre cât de greu e uneori să rămâi pe drumul tău, dar și despre puterea de a o lua de la capăt. Pentru că, în realitate, nu doar victoriile ne definesc, ci și greutățile prin care trecem.

Primul partener curajos, care vorbește, prin oamenii săi, deschis despre eșec este Provident. Astăzi, un interviu cu Dana Stoian, HR Manager.

Ce te definește în viața profesională, ca om de HR?

Sincer, cred că nu știu ce mă definește cu adevărat. Însă, dacă ar fi să spun ce fac bine ca om de HR, aș spune două lucruri: că sunt un om care contribuie la creșterea altor oameni, prin proiecte faine, gândite pentru ei, prin oportunități pe care îi ajuți să le vadă, şi nu cred ca aş greși dacă aş spune că unitatea de măsură a succesului pentru un om de HR sunt oamenii care cresc profesional, oamenii care se integrează sau care au succes şi datorită ţie. Şi aş mai spune că sunt un om care ascultă. Nu doar cuvintele, ci și pauzele dintre ele. În rolul meu, am învățat că oamenii nu vin mereu să spună direct „sunt epuizat” sau „mă simt pierdut” sau „nu știu încotro să o apuc”. Dar o vezi în ochii lor, în felul în care tastează un e-mail sau evită anumite conversații. Munca mea nu e doar despre procese și strategii, ci despre a crea un spațiu unde oamenii să simtă că pot respira, că sunt văzuți, chiar și în momentele lor mai puțin spectaculoase.

Totuși, dacă mă uit atent, observ anumite tipare în formarea mea ca profesionist. Sunt un perfecționist, îmi place să fac lucrurile bine și să nu las nimic la voia întâmplării. Iar asta vine cu un cost, pe care uneori nu am resurse să îl plătesc: îmi este greu să mă opresc, să mă mulțumesc cu „suficient de bine” și să nu mă critic prea aspru. Nevoia de validare, care la mine e undeva între motivație și dependență, e un alt tipar. Încă lucrez la asta, dar multă vreme am crezut că succesul meu profesional depinde de cum mă văd ceilalți, de a primi acel „bravo”. Am învățat pe pielea mea că, dacă nu îmi dau eu voie să fiu mulțumită de mine, niciun compliment sau promovare nu va fi suficientă.

Așa că, dacă citesc ce am scris mai sus, poate că mă definește ambiția. Uneori, chiar mă întreb dacă nu cumva devine o capcană care mă împinge să vreau mereu mai mult, fără să mă bucur de ce am deja.

Cum ai defini eșecul, dacă ai putea să rescrii definiția din dicționar?

Dacă ar fi să rescriu definiția eșecului, l-aș compara cu un val uriaș care te doboară fix când ești pe cale să ieși din mare, când te aștepți mai puțin. Te ia pe sus, îți taie respirația, te lovește de nisipul de pe fundul mării și uneori îți provoacă și julituri pe piele, dar, pentru câteva momente, tot ce poți face e să te zbați. Însă tocmai în acele clipe înveți să înoți altfel, să îți dozezi forțele, să nu te mai lupți haotic cu apa, ci să găsești un ritm care să te ducă la suprafață. Nu cred că eșecul e opusul succesului. De fapt, cred că e chiar fundația lui.

Care simți că a fost unul dintre eșecurile care și-a pus cel mai mult amprenta asupra cui ești astăzi?

Unul dintre cele mai grele momente pentru mine a fost atunci când am încercat să fiu salvatorul tuturor. Și asta a fost chiar de curând. Deși credeam că am învățat lecția asta, pe care o trăisem și prin 2015, iată că 10 ani mai târziu am ajuns iarăși în același punct. Confuz și înșelător.

Am preluat un rol nou în 2023. Și credeam că voi reuși dovedind, făcând totul perfect… Ei bine, perfecționistul își marca teritoriul și își făcea planul. Ce păcăleală! 😊 Am crezut că trebuie să fiu mereu disponibilă, că trebuie să rezolv orice problemă, că un lider bun e cel care se pune ultimul pe listă. Mi-am încărcat agenda până la refuz, am răspuns la e-mailuri la orice oră, am fost acolo pentru toată lumea – mai puțin pentru mine. Am ignorat toate semnele că mă duc spre burnout. Dar nu am ținut seama de două lucruri esențiale: perfecționismul e greu de gestionat când e vorba de sine, dar imposibil de controlat când ai o echipă de oameni, cu resurse diferite, nevoi și ritmuri diferite. Și al doilea lucru a fost că greșeala e bună; avem nevoie de ea, e substanța de contrast pentru succes.

Când în sfârșit corpul meu a cedat, și am fost nevoită să mă opresc, m-am simțit ca un eșec complet. M-am întrebat dacă mai sunt potrivită pentru rolul meu, dacă mai am ceva de oferit, dacă n-ar fi mai bine să renunț. Și două amintiri m-au marcat din toată perioada aia: o doamnă asistentă neaoșă și trecută bine de vreo 60 de ani care, uitându-se pe analizele mele medicale, mi-a spus: „Mmm, dar dumneata ai tras ceva de tine de ai ajuns aici cu toate astea; nu e bine, mai şi lasă-le să treacă pe lângă tine.” Și al doilea a fost băiețelul meu, care, într-una din serile în care eram mai mult absentă și tristă decât prezentă și bucuroasă că sunt cu el, mi-a scris pe o foaie cu litere de-o șchioapă, așa cum s-a priceput el: „Nu fi tristă, mami, doar cine spune <<nu pot>> nu va putea.” Era citatul din cartea lui preferată, iar eu atât de absentă fusesem că nici nu știam că știe să scrie…

Care au fost efectele extinse? Cum te-ai simțit?

Efectele au fost profunde. Nu era doar oboseală – era un gol, o pierdere de sens. Am simțit că m-am dezamăgit pe mine, dar și pe cei din jurul meu. Că am încercat să fiu de neînlocuit și, în final, am fost doar absentă. M-a durut să realizez că, în dorința mea de a ajuta, am ajuns să nu mai fiu disponibilă nici pentru mine, nici pentru ceilalți.

Care e lecția învățată?

Lecția cea mai importantă? Că nu poți turna dintr-un pahar gol. Nici acasă, nici la serviciu. Sună banal, dar când ești în mijlocul furtunii, uiți că și tu ai nevoie de pauze, de limite, de momente în care să respiri.

Când mă uit înapoi spre acea perioadă, primul gând ar fi să o echivalez cu eșecul. Dar nu este așa. Cu siguranță, am trăit toate acele lucruri, dar faptul că mă uit acum înapoi cu compasiune față de mine este primul semnal că am învățat ceva și că nu mai vreau să ajung, peste alți 10 ani, în aceeași situație.

Totuși, dacă ar fi să notez un fail personal, acela ar fi că, încercând să fiu peste tot, am ajuns să ratez lucrul cel mai important. Aveam pe masă un proiect strategic, unul dintre cele mai importante din rolul meu, și, pentru că îmi împărțeam atenția în prea multe direcții, am pierdut din vedere detaliile esențiale. Dar, mai mult decât atât, am pus deoparte relațiile cu oamenii, cu echipa. Paradoxal, deși eram implicată în atât de multe, devenisem invizibilă tocmai acolo unde conta cu adevărat – pentru oameni.

Când jonglezi cu prea multe, inevitabil vei scăpa ceva din mână. Și, paradoxal, cel mai adesea, ceea ce scapă este chiar lucrul cel mai valoros. Perfecționismul îți dă iluzia că poți controla totul, dar adevărul e că, dacă nu prioritizezi conștient, realitatea va alege în locul tău.

Am învățat că un „nu” spus la timp poate preveni un colaps, că nu e nevoie să rezolv totul singură și că vulnerabilitatea nu te face mai puțin capabil, ci mai autentic. Cu toate astea, e foarte greu să ieși din inerția multor ani în care ai spus „da” aproape mecanic. Aud asta foarte des și la interviuri – oameni care asociază dificultatea de a spune „nu” cu o slăbiciune sau chiar cu un eșec. Pentru ei, pentru toți cei care se regăsesc în această situație, dar mai ales pentru mine, greutatea de a spune „nu” ar trebui să fie o provocare personală, nu un eșec. Nu răspund imediat, dacă am reflexul de a spune „da,” îmi creez o fereastră de gândire. Aplic pauza celor 5 secunde. Dacă simt impulsul de a spune „da” din reflex, îmi pun întrebarea: „Dacă spun da la asta, la ce spun nu fără să-mi dau seama?” Iar daca răspunsul mă sperie, atunci probabil ar trebui să refuz. Cam asta funcționează pentru mine, dar e un proces de conștientizare continuă.

Ce ai schimbat la tine / în rolul tău după asta?

Vreau să cred că am schimbat câte ceva. Am învățat să spun „nu” fără să mă simt vinovată, să las lucrurile să meargă și fără controlul meu absolut. Mi-am pus limite și am început să mă gândesc serios la ce înseamnă echilibrul. Am încetat să mă definesc prin cât de ocupată sunt și am început să mă gândesc la cât de prezentă sunt.

Pentru un om aflat în rolul tău, sau nu, care ar fi perspectiva valoroasă?

Pentru cineva care trece printr-un moment similar, fie că lucrează în HR sau în alt domeniu, aș spune atât: Nu te compara cu reușitele altora, din ceea ce observi, din ceea ce îți povestesc alții, din social media, sau din ce îți imaginezi tu despre alții. Comparația e o capcană, iar perfecțiunea e o iluzie toxică. Creșterea vine din vulnerabilitate, din felul în care alegi să te ridici după ce ai căzut. Și, mai ales, din felul în care înveți să ai grijă de tine înainte să încerci să ai grijă de toți ceilalți. Succesul vine diferit pentru fiecare dintre noi. Pentru mine una, succesul este că sunt astăzi unde sunt și că am învățat să fiu prezentă și atentă şi să am grija de mine fără vinovăție.

Succesul nu este doar despre ce vedem la suprafață. Este despre muncă, eșecuri, momente de cumpănă și puterea de a merge mai departe. Reality Check este locul unde normalizăm dificultățile din carieră și învățăm unii de la alții. Pentru că uneori avem nevoie să știm că nu suntem singurii care greșesc.