Camelia Cavadia: O lansare de poveste

Camelia Cavadia: O lansare de poveste

La jumătatea lunii martie, scriitoarea Camelia Cavadia a lansat „Sufletul lumii”, o colecție de 12 „povești adevărate dintr-o lume fantastică”. Noul volum, apărut la editura Trei, este o invitație la (re)descoperirea frumuseții și magiei lumii.

Scriitoarea și antreprenoarea Camelia Cavadia ne-a oferit mai multe detalii despre cea de-a patra sa carte, despre cum a ales cele 12 povești, dar și despre provocările de care s-a lovit când a scris această carte în perioada de pandemie.     

Ai lansat de curând cea de-a patra carte a ta, „Sufletul lumii”, o colecție de 12 povești. De ce ai ales proza scurtă în defavoarea romanului cu care erau obișnuiți cititorii tăi?

A fost o întâmplare. N-am plănuit să scriu o colecție de povestiri decât după ce mi-am dat seama că ­într-acolo se îndreaptă lucrurile. Practic, eu scriam la un roman în momentul în care fiica mea m-a impulsionat să strâng într-o carte poveștile pe care le rememoraserăm împreună în timpul unei șederi izolate undeva, la munte. Și, deși la început mi-a fost teamă că nu voi fi capabilă să scriu proză scurtă, am zis, totuși, să încerc. Iar rezultatul este o carte pe care am scris-o – poate – cu cea mai mare plăcere și bucurie de până acum. E adevărat că înainte să apară, m-am tot gândit la felul în care va fi primită și receptată de către ­cititorii mei, obișnuiți să primească din partea mea roman, însă am sperat că vor ține mai degrabă cont de felul în care scriu decât de ceea ce scriu. Și ­exact așa s-a întâmplat; cel puțin asta e impresia mea, acum, la scurt timp de la lansarea ei.

La ce să se aștepte cei care pun mâna pe carte și văd descrierea „Povești adevărate dintr-o lume fantastică”?

Să se aștepte la orice. Cartea e o invitație la (re)descoperirea frumuseții și magiei lumii. La ascultarea în deplină liniște, bucurie și armonie a sufletului, a momentelor celor mai intime, intense, emoționante și, uneori, terifiante care le-au traversat viața din copilărie și până acum, la explorarea acelor doruri ascunse în suflet, a clipelor ce n-ar fi vrut să treacă niciodată, a acelor stări de grație pe care le-au atins cumva, a simplității, bunătății și firescului pe care le au adânc împlântate în ei. Stări și sentimente pe care, însă, de prea puține ori avem răgazul să le trăim cu toată puterea și participarea noastră, de care ne bucurăm uneori prea puțin și pe care le lăsăm să ne scape printre degete, cu toate că le simțim prețioase.

Ne poți spune câteva cuvinte despre povești? Cum le-ai ales și ce te-a ­inspirat în scrierea lor?

În primul rând aș vrea să știți că fiecare poveste este până la un moment dat adevărată, iar ceea ce m-a inspirat să le scriu a fost tocmai stranietatea lor și sentimentul copleșitor de miracol, de depășire a puterii de cuprindere și înțelegere. Când m-am apucat să le scriu mi-am dat seama că erau acolo înăuntrul meu intacte, la fel de vii ca în momentul în care le-am trăit sau mi-au fost povestite. Și am simțit cumva că e șansa mea să le fac nemuritoare. Eu cred că după fiecare om rămâne în urmă o poveste. Ea coboară în uitare și moare doar ­atunci când n-o mai spune nimeni, iar eu cred în puterea cuvintelor de a duce povestea mai departe și a o face, astfel nemuritoare. Și mai cred că alături de frumusețe și iubire, poveștile pot salva Sufletul lumii. Fără povești lumea noastră ar fi mult mai săracă și mai tristă. Ele sunt cele pe care le spunem copiilor încă de când sunt mici, tocmai pentru că vrem să le insuflăm încredere, speranță, credința că totul e posibil.

Am scris această carte din dorința de a vorbi pur și simplu despre miracol și frumos, despre uimire în fața naturii, de contopire cu ea, despre acele legături care se văd și cele care nu se văd, dar se simt, dintre om și Uni­vers, despre acele treceri dintr-un timp în altul pe care le experimentăm din când când, fie că recunoaștem sau nu. A fost, probabil, vorba și despre nostalgia după vraja unui timp pe care l-am trăit și care nu cred că se va mai întoarce vreodată, despre eternul sacru camuflat în profan, despre timp, tihnă. Despre toate acele lucruri pe care – simt eu – suntem pe cale să le pierdem și după care tânjim. Așadar, cartea e și o pledoarie pentru salvarea Sufletului lumii prin poveste.

Ce au cele 12 povești în comun și cum ai vrea să fie percepute de cititori?

Chiar dacă sunt foarte diferite ca subiect, modalitate de scriere, com­poziție, temporalitate și spațialitate, toate cele 12 povești sunt traversate de un fir roșu, pe care mi-am dorit ca oamenii să-l intuiască în fiecare dintre ele. Iar în final să simtă că au citit nu 12 povești disparate, ci una singură, mare, cu 12 perspective diferite. Inițial am scris 7 povești, dar am ajuns la 12 și m-am oprit aici, tocmai datorită semnificațiilor profunde ale acestui număr, el însuși magic ca semnificație. Ar mai fi fost câteva povești care s-ar fi potrivit foarte bine în această carte și uneori îmi pare rău că le-am lăsat pe dinafară, deși simt că am făcut bine că m-am oprit aici. Ele pot fi citite în orice ordine, în afară de cea de-a 12-a, care închide cercul și le cuprinde cumva pe toate în interiorul său.

Sper ca „Sufletul lumii” să fie doar un pretext, pentru (re)deșteptarea în cititori a propriilor povești, a acelor momente care-i fac să simtă că viața merită trăită cu tot sufletul și participarea. Așa cum am mai spus, „Sufletul lumii” e o carte a simțurilor care te îndeamnă să vezi, să asculți, să trăiești prin toți porii, să te bucuri, să te minunezi, să te oprești, să respiri, să admiri, să taci, să SIMȚI. E o carte pentru cei care cred că lumea în care trăim ascunde miracole ce abia așteaptă să ni se reveleze și că stă în puterea noastră să le trăim.

Așadar, invit cititorii să descopere și să trăiască în mijlocul lui anima mundi, forța care menține universul în armonie, și să-și scrie în suflet propriile povești. N-am scris „Sufletul lumii” pentru cineva anume, am scris-o pentru toată lumea, iar cheia de înțelegere și descifrare a ei e în buzunarul inimii fiecărui cititor în parte.

Poate nu toți cititorii știu, dar tu ești și antreprenoare în domeniul PR. Cum găsești timp să împaci ambele activități? Ai o perioadă din zi pe care o aloci scrisului? Ai vreun „ritual”, vreun loc preferat de unde scrii?

Din păcate, n-am timp de ritualuri. Atunci când reușesc să fiu foarte bine organizată și nu am de lucru și în weekend, scriu sâmbăta și duminica de dimineața până seara, cu pauze destul de dese și de scurte. Când nu, scriu în puținul timp liber pe care îl am în weekend sau încerc să-mi fac un program riguros diminețile între 7 și 10 sau 8 și 10, înainte de a mă apuca de treabă. Scriu arareori seara/noaptea, pentru că de obicei, la finalul unei zile de lucru sunt epuizată și nu mai am nici energie, nici neuroni pentru a fi creativă. Concediile sunt cele mai bune și prolifice perioade de scris pentru mine, singurele în care pot lucra legat, fără presiunea altor treburi ce așteaptă să fie făcute. Cel mai bine scriu la țară. Mă ajută liniștea de acolo, lumina, mirosul, toate îmi creează un confort psihic pe care cu greu îl găsesc acasă, în București. La țară, reușesc să mă conectez foarte bine cu mine și cu energia locului și simt cumva că mă potrivesc perfect în liniștea satului, în timpul domol, în ritualurile naturii si ale animalelor, în atmosfera de lume care parcă stă pe loc.

Cum a fost perioada de pandemie pentru tine ca scriitoare? De ce?

Am muncit poate mai mult ca niciodată (pentru proiectele agenției noastre de comunicare, Fabrica de PR) și am scris destul de chinuit, așa că eu nu mă număr printre norocoșii care au putut folosi acest timp în favoarea lor. Cu toate astea, am scris „Sufletul lumii”, la țară, în al doilea an de pandemie, cu o plăcere și o bucurie extraordinare. Așa că am pentru ce să fiu recunoscătoare.