Claudiu Butacu: Cum să pierzi un joc pe care nu știai că-l joci

Claudiu Butacu: Cum să pierzi un joc pe care nu știai că-l joci

Reading Time: 4 minute

Uneori, mă mint că sunt opusul acelui tânăr care voia să știe tot, care credea că e doar o chestiune de timp până când orice problemă are o soluție. Dar adevărul e că sunt tot acolo, într-un proces continuu de învățare și testare – doar că lecțiile sunt altele acum.

de Claudiu Butacu

Încrederea nu e despre noi. E despre context. Am crezut mereu că încrederea se câștigă prin fapte. Că dacă muncești, dacă dovedești că îți pasă, dacă ești acolo și faci lucrurile corect, oamenii vor avea încredere în tine, în echipă, în proiect.

Apoi am văzut cum încrederea se pierde. Nu printr-o greșeală mare, nu printr-un eșec răsunător, ci printr-un lung șir de momente mici, în care oamenii simt că nu mai merită să creadă.

Încrederea nu se rupe ca un pod care cedează sub greutatea prea mare. Se fărâmițează, strat cu strat, în tăcere, până când, într-o zi, cineva îți spune: „Nu mai cred că asta are sens”. Și asta e cel mai trist.

Oamenii nu renunță la idei, la proiecte, la misiuni. Renunță la încrederea că merită să le ducă mai departe. În orice echipă, în orice proiect, în orice vis care pare că are șansa să prindă contur, există întotdeauna un moment invizibil în care cineva decide că nu mai merită.

Nu e un moment dramatic. Nu e o ceartă, o ieșire furtunoasă, o ușă trântită. Nu. E o alegere discretă, făcută în liniște, după săptămâni sau luni de ezitări. Un om care obișnuia să tragă tare își lasă lucrurile neterminate. Cineva care avea idei acum tace în ședințe. Altul, care credea din tot sufletul, își mută privirea și își vede de ale lui. Și, deodată, echipa nu mai e aceeași.

E greu de spus exact când începe să dispară încrederea. Dar ceea ce e sigur e că, odată ce începe să se fărâmițeze, rareori mai poate fi reconstruită. Nu e vorba despre neîncredere într-o persoană. E despre sistem. Despre context. Despre sentimentul că, indiferent cât dai, există factori pe care nu-i poți controla.

Psihologul Paul Watzlawick vorbea despre „soluțiile care devin problema”. Despre cum, uneori, ceea ce ar trebui să rezolve o situație ajunge să o înrăutățească. Dacă cineva insistă prea mult că „va fi bine”, începi să te întrebi de ce simte nevoia să te convingă. Dacă cineva te asigură mereu că „are controlul”, începi să te întrebi cât de fragil e, de fapt, controlul acela. Încrederea funcționează la fel: cu cât trebuie să fie demonstrată, cu atât pare mai puțin autentică.

Hai să jucăm un joc: „În cine ai încredere?” Ai fost parte dintr-un proiect mare. Ai dat tot ce ai avut. Te-a consumat. Dar ai rămas. Ai construit. Ai crezut în oameni.

Acum ai de ales:

1. Predai mai departe ce ai învățat – Ai încredere că următoarea generație va duce mai departe munca ta.
2. Ții în tine lecțiile grele – Pentru că știi că lumea nu e întotdeauna corectă și preferi să-i protejezi pe ceilalți.

Ai ales?

1. Dacă predai mai departe, riști ca cei care vin după tine să învețe repede, dar să fie nepregătiți pentru realitatea în care trebuie să reziste. Dacă eșuează? „Vezi? Ai avut încredere degeaba.”
2. Dacă ții lecțiile pentru tine, crezi că îi protejezi. Dar, de fapt, îi lași să repete aceleași greșeli.

Și atunci? Care e soluția? „Dacă ai în mână un ciocan, tot ce vezi în jur sunt cuie.” Sau, în anumite cazuri,
dacă ai fost mereu cel care a rezolvat lucrurile, te vei întreba de ce trebuie să le rezolvi iar și iar.

Cum câștigi un joc pe care nu-l poți controla?

Îți las un ultim test: dacă ți-ai pierde complet încrederea, ai mai continua?

• Dacă răspunsul e „nu”, înseamnă că ai fost motivat de rezultat, nu de proces.
• Dacă răspunsul e „da”, înseamnă că ți-ai găsit propria definiție a încrederii.

Și atunci jocul se resetează. Și tu decizi regulile.

Încrederea și orbirea selectivă

Învățăm, dar omitem. Greșim, dar nu observăm. David McClelland spunea că oamenii sunt motivați de trei mari forțe: realizare, afiliere și putere.

Dar fiecare dintre ele vine cu o orbire selectivă:

• Când vrei să obții realizare, e ușor să ignori nevoia celorlalți de a-și găsi propriul ritm.
• Când cauți afiliere, e tentant să eviți conflictele și deciziile grele.
• Când ai nevoie de putere, e posibil să nu observi când cineva trebuie să preia controlul.

Ne concentrăm pe ce putem controla și omitem restul. Asta e natura umană. Dar încrederea nu e despre control. E despre ceea ce alegi să oferi, chiar și când nu ai garanții.

Deci, ce urmează? Am văzut cum un tablou poate rămâne neterminat pentru că oamenii nu știu ce culoare să pună mai departe. Am văzut cum spațiile goale rămân acolo nu pentru că nimeni nu vrea să le umple, ci pentru că nimeni nu știe dacă are dreptul să o facă.

Ce antrenez eu la „sala” încrederii, alături de o dietă curajoasă de optimism? Să am încredere? Nu știu. Să cred că merită să construim? Încă da. Chiar și cu prețuri mari. Chiar și când pare absurd pentru ceilalți, dar realist pentru tine.

Dacă ar fi să las un gând pentru cei care vin după noi, nu ar fi unul motivațional, ci unul sincer: când nu mai ai încredere în nimic, mai ai un singur lucru care contează: ce alegi să faci în continuare.

Poate că asta e singura definiție a încrederii care merită luată în serios. Prezentul nu e așa de roz. Vina pentru răul existent e mereu a altora? Noi putem găsi soluția. Sau putem abandona și deveni chiar rezultatul perfect al unui joc pierdut din lipsă de încredere.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 391 (15 martie – 15 aprilie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.