Dan Perjovschi și România din ultimii 40 de ani

Dan Perjovschi și România din ultimii 40 de ani

Reading Time: 7 minute

Când lumea pare să-și piardă busola morală, salvarea poate sta în artă. Paradoxal, artiștii autentici, prin cum reușesc să încapsuleze realitatea, abstractul și ironia de zi cu zi, aduc în lucrările lor analiza care poate fi cheia viitorului. Dan Perjovschi reflectă și critică teme precum tranziția postcomunistă, democrația, crizele sociale contemporane, libertatea de exprimare, migrația, consumerismul și conflictul identitar. În această toamnă, sărbătorește 40 de ani de carieră, ocazie cu care va avea prima mare retrospectivă în România, la Timișoara, la Muzeul Corneliu Mikloși. O privire asupra lucrărilor sale poate fi o privire în interiorul României ultimilor decenii…

Cum arată România de azi pentru Dan Perjovschi și cât de apropiată sau depărată este de imaginea pe care și-o proiecta artistul în anii 90?

România este și peste ce am imaginat (dezvoltare, PIB, nu suntem iliberali ca „modelele” din grupul de la Visegrad), dar și sub – oamenii îl iubesc înca pe Ceaușescu (n.r. Două treimi dintre români cred că fostul dictator Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun, arată datele unui sondaj INSCOP publicat în iulie), 40% sunt atrași de extremism și suveraniști. 

Scena de artă este mult sub ce am sperat. Nu avem spații publice de expunere pentru secolul acesta, muzeele noastre sunt învechite. MNAC e în „Palatul dictatorului”, ascuns între Senat și Catedrală, MARe e mic și în Primăverii. De 35 de ani nu dă nimeni burse pentru a face careva o cercetare în artă.

Mai avem încă bara aia de metal, de care se atârnă tablouri cu ramă.

Care este locul culturii și al artei în toată concentrația actuală de evenimente sociale, economice și politice?

După mine, ocupă loc esențial. Eu, ca artist, am un discurs la fel de important ca al unui politician, patron de echipă de fotbal sau proprietar de apartanente pe faleză. Cultura de la noi s-a scufundat în influenceri, festivaluri de spălat lumea pe creieri și fântâni colorate. Vezi fetița din bronz de pe bancă. Doar teatrul face audientă. Cred ca este un paradox că lumea merge înghesuită în săli când teatru e tot ce ne înconjoară, dar iată că „FAUST” sarbătorește la Sibiu 300 de spectacole și lumea continuă să vină să-l vadă. A inhalat Ofelia Popii (n.r. pentru rolul Mefisto din producția Faust, de Silviu Purcărete, a Teatrului Național „Radu Stanca“ din Sibiu, a primit premiul UNITER pentru cea mai bună interpretare feminină într-un rol principal) la praf de scenă cât plaja din Mamaia…

Dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă în lume (și cu tine), nu trebuie doar să te informezi exact din presă, ci să intri în muzee, să citești cărți și să participi la activități culturale. Fără o bază intelectuală, cum să înțelegi?! De asta și comasarea și desființarea de biblioteci și muzee mă irită la culme…

Prezentanți istoria vremurilor noastre în spații care adesea nu sunt în expoziții clasice. Cum credeți că vă ajută acest mod de exprimare?

În mare majoritate folosesc spații neconvenționale, tramvaie, holuri de muzee, fațade de sticlă, tricouri, presa tiparită (care devine obiect de muzeu), fac proiecte pe cărți poștale (și astea dispar, dar și timbrele și vederile). De 40 de ani am asamblat un stil și o practică artistica care îmi permite maxim de libertate și acomodare la aproape orice și apropae oriunde. Limitările mele acum nu mai sunt spațial-arhitecturale ci țin, culmea, de liberatea de expresie. Astăzi nu mai pot desena orice oriunde.

De multe ori expun pe muzeu, nu în interiorul muzeului. Adică, ca să mă vezi, nu trebuie să cumperi bilet. Nu toată lumea își permite 25 de dolari. Am fost atent la toate astea. Par detalii, dar nu sunt.

Bineînțeles că un tramvai care se învârte în Iași din 2019 cu mesaje și desene despre libertate va fi mai vizibil decât o expoziție într-un artist run space din același oraș. Dar platfomele astea două nu se „cacofonează” ci se susțin reciproc. De ani de zile eu expun în muzee internaționale consacrate, cu audiențe de zeci de mii de vizitatori, dar și în mici spații independnte unde intră trei inși pe săptămână. Amândouă mi se par la fel de importante.

De când lucrez mai popular, adică în stradă, pe fațadă sau direct pe trotuar, desenele mele nu au devenit mai populiste, ci doar mai „deschise”. Ziarul Orizontal de la Sibiu a împlinit 15 ani și e „citibil” 24/7/12…

Vă imaginați zidul de la Sibiu (Ziarul Orizontal) peste ani? Cum credeți că vor percepe istoria păstrată acolo cei care o vor observa fără să treacă prin evenimentele la care fac referire desenele?

Nu am o proiecție în timp. Merg din an în an, din festival în festival (n.r. FITS) și din ediție în ediție. Anul acesta a fost „Thank You”. În 15 ani am scos cu acest proiect două albume și o carte. În capul meu, Ziarul Orizontal s-a încheiat. Ce se întâmplă de acum încolo e bonus. 

Majoritatea desenelor au trecut proba timplului. Eu fac desene extrem de conjuncturale care dau „momentul” și desene care fixează înțelesul unui fapt politic sau social. Astea mai generale rezistă. Alealalte sunt pentru istorici și cercetători să fixeze temporar proiectul. De exemplu, acum 20 de ani computerele și telefizoarele noastre arătau altfel, iar în America puteai critica orice.

Vorbisem la un moment dat cu echipa de arhitecți care pregăteau proiectul noului teatru ca să existe o variantă digitala a zidului-ziar.

Stii ceva? Cine știe, poate fac un ziar-ziar, că și așa se desființează toate și acum a crescut și TVA-ul pe cuvântul tipărit.

Eu cred că proiectul meu cu ziarul-zid e un momnument mai important decât niște bustri de bronz al unor bărbați de care nu mai știe nimeni nimic.

Cum ați ajuns să colaborați cu Asociația Dăruiește Viața și ce transmit desenele din Campusul Medical Pediatric?

Cred că mi-au trimis un e-mail undeva prin 2016. Mi-a zis Oana Gheorghiu (n.r. co-fondatoare a Asociației Dăruiește Viață), ca a fost o chestie imediat după Colectiv. Nu mai știu exact, pentru că am senzatia ca sunt cu ei dintotdeauna ca un membru fondator. Din când în când primesc un mesaj de la Oana, Carmen, Dionisia, Simona pentru evenimente, iar eu le trimit câteva desene și ele aleg unul… și pac!

Tipele astea au fost un crucișător de penetrat birocrație și mentalități, au constrtuit nouă etaje și le-au dotat cu aparatură de vârf. Nu-ți vine să crezi!

Campus e o idee genială de-a transforma o clădire a tristeții și fricii într-un complex de învățare și producție de knowledge. Doctor, soră, asistent, părinte, pacient… nu mergi la spital, mergi la școală. Toți avem de învățat tot timpul. Timpul e cea mai scumpă comoditate. Ori dacă trebuie să stai zile și săptămâni la tratament, de ce să nu profiți de timp. Și ca în orice meserie, lucrurile se schimbă atât de repde încât trebuie să înveți permanent ca sa te menții relevant. Nu doar să știi să manevrezi tehnologii sofisticate dar să cunoști și înțelegi filosofia cu care ele opereează.

În comentariile de pe pagina de Facebook am remarcat că vă gândiți la continuarea lor. Care este mesajul pe care vreți să-l transmiteți prin ele?

După fiecare desen mai vine unul. Și înca unul! Și tot așa! La lansarea Spitalului, am scris pe perete „Va urma…” și acum desenez alea trei puncte.

Ce credeți că pot învăța alți artiști din implicarea în astfel de proiecte dedicate comunității?

Fiecare învață ce poate sau ce vrea să învete. După mine, implicarea socială (în orice forme, mai radicale sau mai molcome) este esențială. Nu, este artă! Arta din secolul acesta doar așa poate fi relevantă. Dar asta este opinia mea! Eu am învățat mult de la copii din Pata Rât (n.r. Zonă defavorizată din Cluj-Napoca, iar implicarea lui Perjovschi a adus atenție asupra condițiilor de viață ale locuitorilor de acolo. Artistul a lansat o carte de colorat cu desenele lor, intitulată „Casa de vis”) sau tinerii artiști din Miami sau liceeni din Slănic Moldova etc… Trebuie doar să rămâi curios și să-ți pese. 

Empatia este un concept de bază astăzi. Dacă poti ajuta, ajută! Dacă poți participa, participă! Daca te poti, implică-te! Și asta nu e numai pentru artiști. Pentru artiști este esențial să vadă societatea din jurul tabloului lor, să iasă din cubul alb în praful din cartier,  să iasă din târgul de artă în târgul de vechituri.

Ce rol poate avea arta și artistul pentru a contracara polarizarea, frica, dezinformarea sau lipsa de implicare civică?

Arta are ce rol îi permite societatea. Eu sunt în pagini de ziar de 35 de ani, pe ziduri și tramvaie de vreo 20. Dacă vreți să vedeți statement-uri sincere care nu urmăresc să vă clocotească sângele în vene, scandalul și notorietatea, care nu vor să vă manipuleze, ci să vă dea cu umor o variantă a adevărului, atunci căutați-mă. De Frică nu vă pot scapa, dar pot să vă deconstruiesc frica cât să devină suportabilă. Pot să vă fac să zâmbiți cu mintea, nu cu burta. Pot multe. Sunt aici, non stop, de zeci de ani.

Arta poate crea înțelegere și echilibru chiar când dărâmă sau sparge convenții.
Implicarea civică eu cred că vine la pachet cu cetățenia. Nu cred că eu, artist, trebuie să vă conving să vă implicați, eu doar semnalez unde…

Care este legătura artei cu businessul și cum credeți că ar trebui să arate o relație sănătoasă pentru artiști, creație și comunitate?

Piața de artă e o componentă esențială a unei scene de artă funcționale. Mă bucur că a apărut RAD. Și colectionarii serioși (nu cei cu Brauner, pe care îi consider falși). Mă bucur că sunt câteva galerii românești (Plan B, Ivan, Suprainfinit, CatincaTăbăcaru etc) prezente în cele mai importante târguri de artă din lume, promovează și vând artiști români seniori, maturi sau tineri în colecții  private sau publice mondiale.

Arta nu trebuie privită numai ca o investiție, deși este – dacă esti atent și înveți câte ceva, va fi cu siguranță. Lucrările de artă sunt capsule ale timpului. Rezumate vizuale ale mentalităților, realităților și dedesupturilor vremilor în care trăim. Nu e vorba doar de frumusețe, ci despre adevăr.

La ce să se aștepte cei care vor veni să vadă retrospectiva găzduită în Timișoara de Muzeul Corneliu Miklosi, din 1 septembrie? Cum ați ales lucrările prezentate?

La lucruri cunoscute și la suprize. E  vorba de o carieră de 40 de ani  din care publicul cunoaște fragmentar vreo 20. Adică jumătate. Multe lucrări și premiere au fost uitate sau acoperite. Unele făcute chiar în Timișoara, care prin anii 90 era în avangarda artelor vizuale. 

O să fie secțiuni despre Performance art, Publicații de artist și Activism&Educație.  O să fie și o microbibliotecă cu 100 de cărți esențiale despre România. Vor fi prezentări și talk-uri publice cu invitați străini și români (între care și Binomul de la Dăruiește Viață), dar și ghidaje speciale. Nu este o retrospectivă clasică, ci una mai experimentală.

Va exista și o retrospectivă desenată 1985-2025, dar nu vă zic mai mult că să veniți să o vedeți.

FOTO PRINCIPALĂ: Cătălin Georgescu