Eugen Jebeleanu: Regizor la intersecția dintre culturi

Eugen Jebeleanu: Regizor la intersecția dintre culturi

Regizorul Eugen Jebeleanu reușește să inspire, să își provoace spectatorul, să lupte cu prejudecățile, să spună lucrurilor pe nume. A fost premiat de Uniter ca cel mai bun regizor al anului 2020 cu piesa „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, care a și fost în acest an la Festivalul de Teatru din Sibiu. Am vorbit cu el despre ce mai înseamnă teatrul astăzi, despre cum e să trăiești între două culturi, dar și despre filmul lui de debut, „Câmp de maci”.

Eugen, am văzut „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba” în cadrul FITS 2021 și a fost un manifest pentru actualitate, despre umanitate și tot ceea ce se întâmplă acum în lume. Ce ți-ai propus cu acest spectacol?

Ne-am propus foarte multe cu acest proiect, mai ales că este un spectacol realizat în cadrul sezonului România-Franța. Ne doream de multă vreme, Yann (n.r. – dramaturgul Yann Verburgh) și cu mine, să facem un proiect care să aducă laolaltă actori români și actori francezi, să se vorbească în mai multe limbi, să fie la intersecția dintre culturi și teritorii. Inițial ne-am propus să vorbim despre tema tineretului european și ce mai înseamnă să fii european astăzi? Ce înseamnă pentru actorii care urcă pe scenă acest fapt. Să fie un manifest despre revoltele lor, despre identitățile lor, frontierele cu care se confruntă, intime și politice.

Practic, textul s-a scris în timpul repetițiilor. A fost o muncă continuă, până în ultima clipă și astfel a devenit ceea ce este astăzi „Itinerarii”, care este inspirat din poveștile de viață ale actorilor, din copilăria lor, din parcursurile lor. Iar acest teatru documentat, cu referințe din repertoriul teatrului clasic, a consolidat dramaturgia spectacolului.

Ne-am dorit să vorbim despre ceva personal, acesta a fost punctul de plecare, o frontieră intimă, care să fie un ecou la ceva amplu, cum ar fi marea istorie în care ne aflăm și contextul european.

Cum ai convins actorii să își dezvăluie poveștile lor intime?

A fost o întâlnire creativă și organică, pentru că nimic n-a fost forțat. Eu am ales întâi oamenii cu care vreau să lucrez, echipa de actori, fără să existe un text la bază.

Odată aleasă distribuția, a început lucrul la text prin improvizațiile pe care le-am făcut cu ei. Într-o primă fază, Yann le-a propus un chestionar cu mai multe întrebări la care ei trebuiau să răspundă, despre cine sunt ei, despre rolul lor de artiști, de cetățeni în România sau Franța. Pe baza acestor răspunsuri, Yann a scris o primă parte a textului în care există, de exemplu, monologul Ilincăi (n.r. – Ilinca Manolache) despre teatrul murind. Acesta a fost unul din răspunsurile date de Ilinca la întrebarea „Ce o mai face să urce pe scenă azi?”, iar răspunsul ei a fost: nu mare lucru, este cumva într-un impas în cariera ei și că nu găsește necesitatea de a mai face teatru. Atunci i ceilalți actori și-au exprimat apoi dorința de a avea mărturii personale, care, în final, a condus la forma finală a textului.

Ne-am dus în direcția asta, natural, fără să forțăm lucrurile, pentru că am simțit din partea lor deschiderea de a vorbi despre ceea ce îi preocupă. Iar toate s-au legat cu mare atenție și încredere, iar echipa de la „Itinerarii” a rămas ca o mică trupă a unei companii cu care sper să mai lucrăm. Există o chimie între ei, pentru că s-a creat acest spațiu intim, atent și generos.

Anul trecut, la Gala Uniter, ai câștigat premiul pentru cel mai bun regizor cu „Itinerarii”. Ce a însemnat acest premiu pentru tine?

Încununarea unei munci și, în același timp, faptul că am putut să fiu acolo, să susțin un discurs care poate că a fost, la acel moment, mai important decât premiul.

Eu am avut o mărturie intimă în acest discurs, despre cine sunt eu, a fost cumva manifestul meu, un soi de continuare a proiectului. Claire Puygrenier, una dintre actrițele din spectacol, mi-a spus că discursul a fost partea mea de itinerarii. Cred că a fost important pentru că astfel s-a închis un cerc, al mărturiilor personale.

Filmul tău de debut, „Câmp de maci”, este un film care tratează multe teme tabu din societatea românească. Care au fost resorturile acestuia?

În primul rând, cred că am ajuns să fac acest film și să intru în industria cinematografică, pentru că există o mai mare vizibilitate. Din păcate, un spectacol de teatru e văzut, în sistemul românesc și în felul în care se programează spectacolele, de câteva sute de spectatori, iar un film de zeci de mii de oameni.

În acest moment, la nici un an de la premieră, el a fost în peste 50 de festivaluri din  toate colțurile lumii. Acum e în Coreea de Sud (n.r. – la momentul interviului), ceea ce e extraordinar, să știi că faci ceva care ajunge la un spectator, aflat la mii de kilometri de tine și care nu cunoaște situația din România în raport cu subiectul LGBT+.

Și atunci prin genul acesta de proiecte simți că rolul tău, munca ta, mesajul pe care îl porți acolo au o relevanță, la nivel mai amplu.

În același timp, multă lume mă întrebă cum am trecut de la teatru la film. Eu nu am trecut, pentru că nu am renunțat la teatru, voi continua să fac spectacole. Există însă puntea aceasta între cele două spații și cred că îmi doresc ca în cinematografie să fac proiecte pertinente pentru a fi tratate în limbaj cinematografic și, în același timp, să mă pot adresa unui număr mult mai mare de oameni.

De exemplu, „Itinerarii”, prin construcția dramaturgică, e un proiect care se potrivește mai bine în teatru, în prezent, în aici și acum, la întâlnirea cu publicul, pentru că e vorba despre mărturii personale, are o frontalitate brechtiană etc. Subiectul lui „Câmp de maci” se potrivește mai bine relatat în limbaj cinematografic, pentru că e o altă tensiune, e vorba de o ficțiune pe orizontală, cu un conflict care nu e teatral și care este și o continuare a discursului meu despre drepturile persoanelor LGBT+.

Cum a fost această perioadă dificilă pentru tine?

Eu am avut, dincolo de toată pandemia asta care ne-a cam blocat într-un fel, un an foarte bogat, a fost „Itinerarii”, filmul, recunoașterea acestor proiecte, așa cum s-a întâmplat la Uniter sau la TIFF (n.r – filmul a primit 2 distincții la TIFF 2021, premiul publicului și premiul pentru cea mai bună regie).

Pe de altă parte, m-am și bucurat că a fost o pauză, în primul lockdown, pentru că era o alergătură prea mare, am putut să lucrez și la teza mea de doctorat. Am fost un pic frustrat pentru că turneul cu „Itinerarii” din Franța a fost anulat și viața spectacolului a fost pusă în pericol. Dar am avut filmul, care a fost în festivaluri, a circulat, chiar dacă noi nu am putut fi prezenți fizic, el a fost văzut, ceea ce mi-a toate rănile lăsate de pandemie.

A fost un an în care am și muncit destul de mult, deși nu am avut foarte multe proiecte, ca în alți ani, dar m-am bucurat și eu de ceea ce am făcut în ultimii ani.

Cum vezi puterea teatrului în această perioadă?

Greu, foarte greu. Chiar mi-am pus multe întrebări legate de necesitatea teatrului azi? Oare mai are vreo relevanță pentru oameni, dincolo de a petrece un moment de divertisment, într-o seară, la o comedie bună? Nu știu, e foarte greu ca el să-și păstreze menirea.

Probabil că ar trebui să ieșim din sălile de spectacol, să mergem înspre oameni în spații non convenționale, să ducem arta noastră către ei. Să nu așteptăm ca spectatorul să vină la noi în sălile de spectacole cu catifea roșie, ci să ieșim înspre el. Nici eu nu am făcut acest lucru încă, pentru că e complicat ca sistem, nu există prea multe proiecte care să-ți permită genul acesta de ieșire din convenția clasică.

Dar s-a reușit totuși o apropiere și o altă raportare la public prin tot ceea ce ține de online, prin faptul că s-au făcut și niște proiecte care să integreze spectatorul în dialogul acesta virtual.

Cum vezi teatrul românesc?

Cred că există multe probleme și văd o diferență mare între nivelul teatrului și nivelul cinema-ului în România.

Și cred că problemele sunt multiple, nici n-aș ști de unde să încep. Dar lipsa unor funcții în teatre și la realizarea unor spectacole, ca de exemplu cea a dramaturgului, care mi se pare că este o mare pierdere pentru teatrul românesc. Eu am norocul să lucrez cu Yann, el fiind și autor de texte, dar și dramaturg, în sensul german al cuvântului, adică aproape de regizor, ca să dezvolte și să contribuie la elaborarea viziunii lui regizorale. Un astfel de om vine atât cu referințe teoretice, cât și cu atenționări practice la scenă, care face ca lucrurile să fie coerente, să aibă o direcție clară și să nu o iei prin arătură. Eu cred că multe din spectacolele din România ar arăta altfel dacă ar fi un dramaturg în spatele regizorului, care să-l mai bată pe umăr și să-i atragă atenția că sunt niște probleme de coerență, estetice sau de fond.

În același timp, nu există un dialog multicultural, posibilitatea de a vedea ce se întâmplă în alte locuri, astfel încât actorii să fie antrenați să întâlnească alte feluri de a face teatru, diferite de ceea ce știu deja și cu ce sunt ei obișnuiți în teatrul lor, în care stau de zeci de ani și nu se schimbă nimic. Și nu mă refer la orașele mari și la teatrele ca Radu Stanca din Sibiu, unde se întâmplă acest gen de proiecte, multiculturale, europene și atunci acolo există o altă situație. Dar, în general, totul e destul de ermetic în teatrul românesc.

Mai vezi și alte probleme?

Da, în școala de teatru, lucrurile sunt la fel. Acum observ o deschidere spre a aduce oameni noi și mă refer aici la UNATC, unde am făcut recent un atelier cu studenții de la regie. În același timp, vorbind cu studenții, mi-am dat seama că ei nu au avut până acum regizori invitați, care să facă astfel de ateliere de 2 săptămâni și care să le propună și o altă practică teatrală, iar ei să descopere și altfel de a face teatru.

Sistemul de repertoriu din teatre, prăfuiala asta care nu se mai termină, nevoia de a repeta același și același lucru. În plus, există și indiferența multor colegi regizori față de ceea ce montează, adică nu știu de ce montează acel text, care e necesitatea lor de a face „Cui îi e frică de Virgina Wolf” sau „Trei Surori”. Adică e foarte facil să cădem într-o zonă de confort în care se fac niște proiecte pe bandă și nu te mai gândești neapărat de ce anume faci acel proiect.

Evident lipsa banilor este o problemă stridentă. Și altele. Da, teatrul  românesc mai are foarte mult de lucru ca să ajungă să fie aproape de spectatori și în acord cu preocupările lui actuale.

Știu că de peste 10 ani te împarți între Franța și România. Cum reușești?

Pe mine mă încarcă acest lucru. Evident, poate fi și obositor la un moment dat, relația cu valiza, cum îi zic eu mamei mele. Faptul că sunt în permanență cu rucsacul în spate, dintr-un apartament Airbnb într-altul. Sunt momente în care mă trezesc și nu știu unde mă aflu.

În același timp, nu aș fi cine sunt ca om, ca regizor fără acest dialog pe care l-am avut între cele două teritorii, limbi, culturi, școli. Așa m-am format și, în momentul ăsta, sunt jumătate-jumătate între România și Franța și mă identific, într-un fel, cu ambele spații. Îmi place să fiu așa, un fel de artist nomad.

Care sunt lucrurile care te fac fericit și care sunt neîmplinirile?

În primul rând, pe mine mă face fericit să repet. Dacă nu sunt în repetiții, dacă nu mă întâlnesc cu oameni să punem la cale proiecte, nu sunt fericit.

Neîmplinirile sunt mai puține, pe plan profesional, aș fi ipocrit să spun că am neîmpliniri. Sunt foarte în acord cu tot ce am făcut până acum, cu ce îmi doresc să fac și cu momentul în care sunt.

Mai degrabă pe plan personal am niște neîmpliniri, nici măcar nu le-aș numi neîmpliniri, sunt toate problemele cu care ne confruntăm zilnic, care poate să vină de la o zi sau o perioadă mai grea. Sunt legate de pandemie, anxietățile cu care trăim, dificultățile cu care ne confruntăm în relația cu noi înșine, toate lucrurile astea care țin mai degrabă de preocupările intime, psihologice și care sunt prezente la mulți dintre noi, că ne bântuie niște lucruri și atunci încercăm să le înțelegem.

Dar pe mine mă ajută munca, poate într-un sens pozitiv, câteodată poate într-un sens negativ, pentru că e și un refugiu, dar e și un fel de a mă cunoaște mai bine și de a crește cumva prin ceea ce fac, îmi dau seama că ea contribuie la împăcarea cu mine.

Care sunt demonii tăi?

Eu. De cele mai multe ori, eu sunt propriul meu dușman. Am tot felul de mici probleme, cu siguranță fabricate în creierul meu, reale, dar în același timp expandate. Demonii mei sunt, cred eu, micile bariere pe care mi le pun singur câteodată pentru a-mi complica un pic viața, pentru că altfel totul ar fi bine.

Ce te sperie cel mai mult?

Sincer, sunt destul de multe, care țin așa de societate, dincolo de ce e personal, la nivel individual. Mă sperie ce se întâmplă când văd extremități de orice fel și nu mă refer doar la comunitatea LGBT+ acum, dar mă sperie rasismul din lume, ceea ce se întâmplă în țări ca Afganistan. Chiar dacă nu e ceva care mă vizează în mod direct, faptul că se întâmplă lângă noi și suntem cumva ignoranți și contribuim într-un fel sau altul prin pasivitatea noastră la ce se întâmplă în lume. Faptul că nu avem grijă de ce ceea ce facem, de cum contribuim încă o dată la mișcarea asta capitalistă. Dar asta mă sperie, adică mă sperie că mâine poate fi la putere Marine Le Pen în Franța.

Mă sperie discursul anti-vaccin din România, genul acesta de raportări și de mentalități care duc de fapt la și mai multă teamă de celălalt, suspiciune. Bine, la noi e și cumva patologic, pentru că totuși suntem o țară care a trăit mai mult de 40 de ani într-o dictatură.

Da, de fapt, mă sperie oamenii care atunci când devin extremi, sunt foarte agresivi și violenți.

Și atunci ce te motivează, ce te face să mergi mai departe?

Mă motivează gândul că toate generațiile de după mine, de după noi, sunt poate mai smart, mai empatici, mai deschiși, mai creativi, mai puțin îndoctrinați în educația asta de care ziceam, care vrem, nu vrem, s-a implementat și în generațiile de dinainte și de după revoluție.

Cred că asta îmi dă optimism cumva, speranța că ceea ce vine din urmă e mai bine și sper că așa va fi. Pentru că în generația mea mi-am cam pierdut un pic speranța de a găsi o coeziune și un spirit colectiv.

Dacă nu ai fi făcut teatru, film, regie, ce ai fi făcut?

Am făcut dans când am fost copil și adolescent, deci probabil că tot în mediul ăsta m-aș fi învârtit. Fotograf, poate aș fi fost, nu știu. Deși când eram copil, îmi doream, poate, ca mulți copii să fiu învățător. Ce mă interesează de fapt în zona asta, că nu mi-aș dori să fiu învățător la școala primară acum, dar felul ăsta de a fi generos cu alți oameni, de a transmite niște lucruri mă interesează și acum.

Ai accepta o carieră academică?

Da, nu imediat, pentru că nu consider că sunt nici eu suficient de pregătit și nici nu vreau să îmi dau la o parte proiectele pentru a face asta, încă vreau să caut. Vreau să mai descopăr, să mă dau cu capul de pereți, înainte de a le cere altora. Mai târziu, da, cred că mi-aș dori să fiu și într-o poziție academică, cum ziceai, de profesor.

Ce proiecte urmează?

Multe, multe. Chiar am șase spectacole de teatru de făcut până la finalul anului 2022.  Și m-am angajat la foarte multe, gândindu-mă că n-o să am suficiente și că pandemia o să mă lase fără lucru, fără muncă. Și de fapt, m-am trezit că am șase care s-au adunat, la care țin foarte mult, pentru că mă interesează textele și contextele în care se întâmplă.

O să urmeze și un nou proiect de film, dar asta depinde și de concursul de la CNC, când se va desfășura și cum va arăta el.

Multe din aceste proiecte sunt în România. Uite, o să amintesc doar unul dintre ele, unul la care țin mult și pe care sper să reușesc să-l fac anul viitor. Este un one man show de teatru la care o să lucrez, în care vreau să și joc eu. O să vorbesc despre sportul de performanță la vârsta copilăriei și adolescenței. Mă interesează felul în care se raportează copiii și adolescenții la presiunea performanței în sport și raporturile cu familia.

Cum reușești să te încarci?

M-am gândit la șapte lucruri în același timp și nu știam cu ce să încep. O să încep cu cea mai amuzantă. Încerc să mai și dorm din când în când, somnul mă ajută foarte mult și mi se pare cel mai bun medicament.

În rest, mă încarc din întâlnirile cu oameni, mă încarc din viața alături de Yann, mă încarc din apariția lui Rainer, pisoiul nostru în viața noastră, din venirile aici, acasă, la Timișoara, cu familia și cu nepoții mei. Mă încarc din expozițiile pe care le văd la Paris și festivalurile la care poți să particip, cu filmul. Mă încarc din aceeași oameni de care, câteodată, mi-e frică, de fapt.

O variantă editată a interviului a fost inițial publicată în Biz nr. 359 (15 decembrie 2021 – 15 februarie 2022). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.