Romanul de la capătul lumii 

Romanul de la capătul lumii 

Reading Time: 7 minute

La jumătatea lunii trecute, Felicia Mihai a revenit în România pentru lansarea cărții „Tarotul de Cheffersville”, un docu-roman lansat în 2019 în Canada, unde a stârnit atenția prin abordarea îndrăzneață a unei realități mai puțin cunoscute: viața copiilor și a comunităților autohtone din Canada. Cartea reușește să ofere o fereastră spre o altă lume, printr-un documentar dur, dar îmbrăcat în haina realismului magic. 

Scriitoarea Felicia Mihali ne-a vorbit despre cel de-al doilea docu-roman al său, despre experiența de profesoară într-o localitate de la Cercul Arctic, unde a predat unor comunități izolate, dar și despre planurile pe care le are pentru Hashtag, o editură pe care a fondat-o în Canada.  

Ne puteți spune câteva cuvinte despre această carte? Ce v-a inspirat să o scrieți și ce teme v-ați dorit să atingeți în roman?  

Tarotul de Cheffersville este al doilea docu-roman pe care l-am scris, după primul, realizat în 2003, în China (Sweet, sweet China). Aceste cărți iau naștere în momente în care realitatea devine atât de surprinzătoare încât simți nevoia să îți înregistrezi percepțiile și trăirile despre lumea care te înconjoară. Le consider un fel de jurnal de spital, în care îți iei temperatura zilnic și notezi simptomele bolii. 

Experiența mea trăită atât în China, cât și în rezervația indigenă din Schefferville (denumirea reală a acesteia)  a fost o astfel de provocare, pe care am simțit nevoia să o documentez, în primul rând pentru a mă ajuta să gestionez panica și confuzia interioară. Adesea, recitind însemnările făcute cu o zi înainte, realizam că am făcut un pas înainte spre vindecare și, totodată, spre înțelegerea unei lumi atât de străine, despre care prea puțin se știe și se vorbește.

Problemele cu care se confruntă rezervațiile din Canada sunt adesea ignorate sau ascunse, întrucât există o structură istorică rigidă, osificată, dificil de schimbat. 

Cred cu tărie că literatura, filmul, muzica sau pictura pot ridica vălul peste realitățile acestor comunități izolate. Sper ca și cartea mea să reușească să ofere o fereastră spre această lume, printr-un documentar dur, dar îmbrăcat în haina realismului magic. 

Ne puteți spune câteva cuvinte despre procesul de scriere a romanului? Cât a durat scrierea acestuia și cum s-a transformat ideea inițială? 

La fel ca în cazul primului meu docu-roman — Sweet, sweet China — scrierea a durat exact cât a ținut și sejurul meu în acel loc. Am început să scriu chiar din prima zi, sub forma unui jurnal cotidian, și am încheiat în momentul în care am urcat în avionul spre Montreal.  

Desigur, procesul nu s-a terminat acolo. Rescrierea și, mai ales, epurarea anumitor pasaje – unele poate prea dure – au durat ani întregi. Cartea a fost publicată abia în 2019, la nouă ani după ce a fost scrisă. Pentru mine, asemenea lui James Joyce, nu partea de scris este dificilă, cât cea de revizuire: tăiatul, rafinarea, curățarea textului de tot ceea ce este în plus. 

În general, țin cărțile în sertar până în clipa în care simt cu adevărat că nu mai e nimic de adăugat, niciun gram de surplus literar sau ideatic. Buna învățătură canadiană este less is more. Uneori, chiar și o singură frază mă poate face să țin în sertar o carte și să mă întreb zilnic: o las sau o tai? 

Ca profesoară, ați ajuns la Polul Nord și în comunitățile autohtone din Canada, unde ați predat unor comunități izolate. Ce v-a motivat să acceptați această provocare și cum v-a schimbat ca om toată această experiență? 

Pentru mulți canadieni get-beget, născuți și crescuți în această țară, nu există o nevoie presantă de a înțelege ce se întâmplă cu adevărat în comunitățile autohtone. Adesea, sunt victimele unei propagande care îi reduce pe amerindieni la statutul de „asistați social” retrași în rezervații, scutiți de taxe, fără a percepe cu adevărat prețul pe care îl plătesc noile generații pentru acest mod de viață. 

Pentru imigranți, însă — dar și pentru mine, ca jurnalistă și istoric — nevoia de a înțelege care este granița dintre mit și realitate în ceea ce privește trecutul noii mele țări a fost un pas firesc în procesul de integrare. A fost, într-un fel, un gest de angajament, ca într-o căsătorie, un certificat de mariaj care se semnează în clipa în care știi totul despre celălalt, sau cât mai mult. 

Canada autohtonilor este un fel de a treia societate, una ascunsă, adesea folclorizată, la a cărei înapoiere și diabolizare au contribuit generații după generații. Mulți dintre nou-veniți au tendința de a spune: „Nu e vina mea pentru ceea ce s-a întâmplat cu ei”. Poate că nu, însă faptul că noi suntem beneficiarii unei bunăstări construite prin distrugerea unor națiuni ne face pe toți responsabili.  

Canada a cerut de curând iertare comunităților autohtone pentru abuzurile comise timp de două secole, or asta mi se pare un pas bun spre împăciuire. Dar întrebarea esențială rămâne: de ce anume ne cerem scuze? Iată ceva ce fiecare dintre noi trebuie să caute și să cerceteze. Este un exercițiu de înțelepciune, aș zice eu. Și, nu în ultimul rând, e o datorie fundamentală să ne cunoaștem istoria. 

Cum a fost interacțiunea cu comunitățile indigene și cum v-a schimbat acea perioadă perspectiva asupra lumii? 

A fost un început dur. Orice nou venit în rezervație —  mai ales un profesor sau o profesoară albă —  este întâmpinat cu suspiciune. Un coleg de la școala unde am predat, care trăia acolo de 15 ani, mi-a spus că fiecare membru al comunității are psihologul, scriitorul, antropologul lui. Cu alte cuvinte, mulți vin acolo pentru a exploata ceva — fie un salariu bun, un strop de exotism, fie să facă studii, anchete, sau un doctorat. Iar pentru localnici, singurele forme de apărare sunt fie tăcerea, fie violența. La copii, aceste mecanisme se manifestă prin nesupunere, refuzul de a învața, uneori obrăznicia. Pentru ei, profesorul este un alt turist, care va sta cu ei atâta timp cât îi convine, uneori numai câteva luni. Nevrând să sufere la despărțire, preferă să nu se atașeze de nou-veniți.  

Sunt momente — mai ales în primele zile de școală — când te simți respins, copleșit, tentat să trântești ușa și să fugi direct la aeroport, care, ironic, e chiar lângă clădirea școlii. Dar dacă te întorci după vacanța de Crăciun, în ianuarie, ceva se schimbă, relația începe să se construiască. Iar despărțirea din vară, când îți închei contractul și le spui că nu mai poți rămâne încă un an, devine sfâșietoare. Pentru că știi că anul următor un alt profesor va face același „turism” în clasele și în viața lor. 

Mai mult decât de carte, acești copii au nevoie de afecțiune, de tandrețe, de răbdare și poate de un pic  
de divertisment. 

Ați pus bazele editurii Hashtag în Canada. Ce v-a determinat să fondați o editură în Canada și cât de dificil a fost să faceți acest lucru că expat? 

Totul a pornit dintr-o nevoie foarte personală — aceea de a citi autori ca mine, oameni care nu doar că și-au schimbat țara, dar mai ales limba de creație. Însă, după primul și al doilea an de activitate, am realizat că migrația este doar una dintre fețele marginalității în societatea canadiană. O societate care, deși se dorește deschisă și egalitară, ascunde în interiorul ei numeroase comunități invizibile sau insuficient reprezentate. 

În sânul acestui sistem „incluziv” există multe comunități marginale, începând cu comunitățile autohtone, LGBTQ+, femeile, persoanele cu deficiențe, copiii crescuți în familii de plasament, dar și numeroase subiecte considerate tabu și prea puțin abordate. Hashtag a devenit, treptat, asemenea simbolului #, care a devenit logo-ul nostru, un spațiu în care punem împreună povești care de obicei sunt separate, dar care rezumă un pic fața ascunsă a Quebecului de azi, o altă marginalitate, cea francofonă în oceanul majorității anglofone.  

Inițial, mi-am dorit ca Hashtag să publice numai romane, însă acum suntem tot mai recunoscuți drept editură de poezie și de eseuri grand-public, un gen foarte apreciat în Canada, încadrat la categoria de nonficțiune literară. Un domeniu care beneficiază și de recunoaștere instituțională, inclusiv de prestigiosul Premiu al Guvernatorului General — un fel de Nobel canadian.  

La ce proiecte lucrați acum? Ne puteți spune câteva cuvinte despre planurile pe care le aveți în continuare? 

În spiritul nonficțiunii despre care vorbeam mai devreme, mă gândesc să scriu și eu un eseu cu titlul Survivre à son accent (Cum să supraviețuiești accentului). O mică narațiune biografică, dar cu puternică dimensiune socială și politică, despre cei 25 de ani petrecuți în Canada și despre multe lucruri care nu mi-au fost accesibile din cauza accentului.  

În Canada se spune să nu râzi de cel care are accent căci știe mai multe limbi. Și da, este un adevăr… dar unul care se aplică mai degrabă în viața cotidiană, pe stradă. Atunci când ești artist, scriitor sau actor, accentul poate deveni un obstacol, uneori fatal pentru profesia ta. Mi-au trebuit 25 de ani să îl înving, să îl fac irelevant, să îmi îmbogățesc competențele și practicile artistice, astfel încât lumea să nu mai fie atentă la cum vorbesc, ci la ceea ce am de spus. Pentru toți cei care vor să emigreze, sfatul meu este să se gândească bine dacă pot supraviețui accentului. 

Când terminați de scris o carte, cum simțiți că vă transformă scrierea unui roman? 

Când termin o carte, mă abțin să nu o încep pe următoarea. De cele mai multe ori, în fiecare roman apare un filon, un personaj, un incident care se cere explorat mai departe și care îmi stimulează imaginația.  

Mă consider norocoasă că, după șapte romane scrise în franceză, trei în engleză, după ani de traduceri și muncă editorială — în care practic rescriu alături de autori cărțile lor —  am încă bucuria de a crea, de a inventa lumi noi.  

Următoarea mea operă de ficțiune aș vrea să fie despre o bunică cu puteri magice, care pleacă într-o aventură neobișnuită alături de doi nepoți năzdrăvani, pe nume Noah și Luca. Și da, se întâmplă ca ei să existe în realitate. For real.  

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 397 (1 – 20 septembrie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.