Un rockstar printre corporatiști

Reading Time: 6 minute

A început să cânte la metrou, cu o chitară împrumutată. La 20 de ani, a înființat trupa AB4, pornind de la un anunț dintr-un ziar. A înțeles că banii făcuți din muzică nu-i ajung pentru facturi și a devenit corporatist. Astăzi, Doru Trăscău creează interfața unui celebru joc pe calculator, dar e și solistul uneia dintre cele mai în vervă trupe de rock alternativ de la noi, The Mono Jacks.

Povestea ta pare desprinsă din filme. Seamănă cu cea a starurilor rock, care au avut de-a lungul timpului tot felul de joburi, dar și-au croit până la urmă drumul spre Madison Square Garden.

Cum o spui tu, așa pare. Ceva rotund, perfect. Și nu e cu totul neadevărat, dar există și foarte mult zbucium în povestea asta. Logistica de a avea o slujbă la care merg zilnic, de a fi: soț, tată, compozitor, cântăreț care pleacă la concerte prin țară este însă foarte complicată. Uneori mi se pare că îmi este peste puteri. M-a consumat teribil în ultimii ani… Plec dimineața, când, în drum spre serviciu, o las pe fiica mea la grădiniță. De la grădiniță, la serviciu. De la serviciu, la sala de repetiții, iar de la sala de repetiții ajung acasă uneori după miezul nopții. Când avem concerte în țară, lucrurile sunt și mai complicate. Câteodată petreci 12 ore pe drum, dus-întors până la Timișoara, și stai acolo, efectiv, două-trei ore, cât ține un concert.

De cât timp faci asta?

Fac muzică în mod organizat de 17 ani. Adică de atunci fac parte dintr-o formație cu care concertez.

Nu ai încercat să trăiești din muzică?

Nu am renunțat niciodată la ideea de a trăi din muzică. Motivul pentru care nu am reușit să fac asta până acum este că așa funcționează showbiz-ul local. Poate că un star pop sau un artist din zona mainstream își permite “luxul” de a-și plăti facturile din muzică, spre deosebire de unul din zona de nișă. Cu toate acestea, nu se poate compara cu performanțele unui star pop din străinătate. Colegii din toate trupele cu care am crescut, Coma, Omul cu Șobolani, trupele cu care cântam pe vremea când făceam parte din AB4 și care au continuat să facă muzică în toți acești ani, merg la serviciu. De cele mai multe ori, e drept, ne învârtim în jurul unor industrii creative. Asta cred că reușește să compenseze cumva pentru faptul că trebuie să facem altceva, nu muzică. Așa este construit locul acesta, în care trăim, și așa funcționează lucrurile aici. Cum nu avem autostrăzi, ca să putem ajunge în cinci ore la un concert în Timișoara, nu există infrastructură nici în showbiz, iar acest lucru se resimte. Asta pe lângă clișeul cum că artiștii mor de foame și este normal să fie așa. În România, te ajută foarte mult locul să bifezi acest clișeu…

Cum se împacă totuși viața de artist cu programul de corporatist?

Colegii și șefii sunt foarte înțelegători și mă susțin în treaba asta cu muzica. Nu am simțit nicio clipă că mi se pun bețe în roate. Ba chiar am mulți colegi care vin la concertele noastre. În rest, e ca și cum aș avea două slujbe. Cea care mă hrănește pe interior și mă face să mă simt viu, dar nu îmi hrănește propriu-zis familia, și slujba de grafician, care mă ajută să îmi plătesc facturile. În loc să îmi iau concediu ca să merg la mare sau la munte, eu aplic pentru concediu atunci când sunt plecat din București cu concerte. Așa rezolv problema. Anul trecut, însă, am avut multe concerte și am epuizat toate zilele de concediu. Mi-am luat concediu fără plată.

The Mono Jacks e un fenomen. Aveți o mulțime de concerte, iar biletele sunt epuizate de obicei cu mult înainte de seara concertului. Care e secretul?

Faptul că ne-am apucat să scriem un album și l-am lansat, faptul că am avut mai multă activitate concertistică, faptul că am devenit activi pe rețelele de socializare, toate au contribuit la consolidarea relației pe care o avem cu publicul nostru. Suntem în formula asta din aprilie. Abia de atunci îi cunosc pe colegii mei, Cristi, Andrei și John, dar felul în care construim împreună îmi dă convingerea că suntem, în sfârșit, niște oameni sănătoși. Am senzația că mă susțin și că și ei se simt susținuți la rândul lor.

E ca și cum aș avea două slujbe. Cea care mă hrănește pe interior și mă face să mă simt viu, dar nu îmi hrănește propriu-zis familia, și slujba de grafician, care mă ajută să îmi plătesc facturile.

Râdem mult împreună și râdem autentic, chiar dacă e muncă serioasă la repetiții, la concerte sau în studio. Sigur și asta ajută. Apoi mai e sinceritatea din melodii și din concerte. Deseori mă găsesc în public. Mă uit către scenă, unde niște oameni îmi livrează mie emoție. Uneori, mă conectez. Plec de la concert profund emoționat, cu lacrimi în ochi. În același timp, sunt dăți în care gașca aia de pe scenă a livrat impecabil, dar la mine nu a ajuns emoție. Nu pot să zic că nu s-a auzit bine. Pur și simplu nu m-a atins. Așa că m-am întrebat care este criteriul în funcție de care ajung într-o stare sau alta și am realizat că, de fapt, mie îmi plac artiștii care se deschid. Care au curajul să trăiască emoția atunci când se află pe scenă. Ei mă conving de fiecare dată, indiferent de ceea ce cântă. Asta încercăm să facem și noi. Când compun muzica și scriu versurile pentru piesele noastre, de fapt mă povestesc pe mine și nu numai. Din asta vine energia care se simte la concerte. Din autenticitate.

Unde vă vedeți acum, în ceea ce privește cariera?

Cu riscul de a suna îngâmfat, mi se pare că abia am început și că întindem aripile.

Spuneai într-un interviu că îți dorești să câștigați un premiu Grammy. Este într‑adevăr un obiectiv pentru voi sau era o glumă?

Nu era o glumă. E un lucru la care lucrăm. Face parte dintr-un exercițiu de voință mai vechi. Îmi amintesc primul interviu pe care l-am dat, pe vremea când făceam parte din trupa AB4. Întrebarea de final a fost ce planuri de viitor avem. Am răspuns că îmi doresc foarte mult să facem un concert MTV unplugged, să cântăm la Sala Polivalentă și să câștigăm premiul MTV, ăla cu arcul care se bălăngăne. Domnișoara care îmi lua interviul abia s-a abținut să nu râdă foarte tare. Probabil că se gândea că era foarte îndrăzneț tot ce-i spuneam eu acolo. Eu eram, însă, foarte serios și am bifat toate lucrurile acelea, chiar dacă nu s-au întâmplat toate foarte repede și nu în ordinea aia. Până la urmă toate au venit la noi. E mai degrabă o țintă. Un drum pe care îl facem. Premiul în sine nu contează. Un premiu e o destinație.

Se spune că toate trupele își au perioada de maximă glorie. Cu tot succesul de care vă bucurați în ultima vreme, nu crezi că ați avut “marele boom”?

Mi-e greu să zic. Sunt foarte des surprins de câte ceva. Ni se întâmplă lucruri care ne iau pe nepregătite. Concertele sold out. Propunerile pe care le primim. Sunt lucruri pe care nu le poți controla, dar care se întâmplă. Încercăm să ne bucurăm cât mai mult de toată energia asta din jurul nostru și de felul în care reușim să creăm. Pot să spun că “Ușor distorsionat” este primul album pe care reușesc să îl ascult cu plăcere. Până la el, mă enerva să îmi ascult albumele! Probabil că era și o componență critică, dar când ascultam piesele, intram într-o stare de neliniște. În mare măsură acest lucru era cauzat de faptul că nu reușeam să ajungem la textura sunetului pe care mi-aș fi dorit-o. Mă bucur foarte mult că de data asta am reușit. Sincer, renunțasem la idee. Credeam că așa e să fie, să nu îmi placă niciodată piesele noastre, așa cum sună înregistrate într-un material audio. Mă gândeam că este un blestem al artistului.

Cum se vede industria muzicală din perspectiva voastră, a artiștilor?

În primul rând, e clar că muzica nu mai vinde albume. Cred că pur și simplu preocupările oamenilor s-au schimbat și nu mai există îndeletnicirea de a asculta muzică, așa cum exista în urmă cu 20 de ani. Cred că să vinzi 100.000 de exemplare dintr-un album este o performanță la care nu mai ajung nici trupele mari din străinătate. Se dezvoltă foarte mult, însă, zona experiențelor live. Oamenii vor să vină la concerte și cred că asta îi va convinge pe cei care investesc în showbizul românesc să îmbunătățească infrastructura în acest sector și să organizeze festivaluri mari în România. În acest moment e aproape imposibil să găsești un spațiu în București în care să organizezi un concert pentru mai mult de 500 de persoane, dar sper că situația se va îmbunătăți în viitor.