Adrian Stanciu: Erori de atribuire

Adrian Stanciu: Erori de atribuire

Reading Time: 5 minute

Scriam într-un articol trecut despre cum ajungem să ne închidem în spațiul îngust al unei ideologii și cum asta ne afectează nu doar felul în care înțelegem lumea din jurul nostru, dar și relațiile cu cei din jur. Aș vrea să zăbovesc în acest articol ceva mai mult asupra acestui din urmă fenomen, mai precis asupra felului în care ne formăm o imagine mentală despre ceilalți cu care ne filtrăm apoi relația cu ei și pe baza căreia împărțim, practic, lumea din jurul nostru în „buni” și „răi”.

Multiplele șocuri prin care am trecut cu toții în ultimii cinci ani ne-au dus cu gândul că avem în jurul nostru mulți oameni care au valori foarte diferite de noi, uneori radical diferite. În realitate, asta e rareori adevărat; diferențele dintre noi sunt arareori diferențe de valori, mult mai des ne întâlnim cu unul din două cazuri.

Unul e că cel mai adesea avem valori comune, dar le prioritizăm diferit în viața noastră. Un psiholog american celebru, Jonathan Haidt, a scris o carte, la rândul ei celebră, pe nume „Mintea moralistă”, în care descrie o linie mare de cercetare despre valorile pe care oamenii le împărtășesc larg. El a descoperit în acea cercetare nu doar că există un trunchi de valori sociale comune pe care le găsim în toate culturile și pe care cei mai mulți oameni le împărtășesc, dar și faptul că importanța, prioritatea pe care o dăm uneia sau alteia dintre acele valori în viața noastră poate fi foarte diferită, uneori radical diferită. El a identificat 6 valori fundamentale, anume Compasiunea, Echitatea, Libertatea, Loialitatea, Autoritatea și Puritatea. Diferențele dintre noi în felul în care ne raportăm la ele nu sunt doar la nivel individual; există chiar două tabere „ideologice”, destul de clar delimitate, care au, fiecare, priorități net diferite de cealaltă tabără. Una dintre ele cuprinde oameni cu valori liberale. Pentru aceștia cele mai importante valori sunt primele trei din listă, anume Compasiunea, Echitatea și Libertatea. Cealaltă cuprinde oameni cu valori mai degrabă conservatoare. Pentru aceștia ultimele trei sunt mai importante în felul în care percep lumea, anume Loialitatea, Autoritatea și Puritatea. Dar e important de spus aici că toți le respectăm pe toate, doar în ordine diferite de prioritate.

Al doilea caz, foarte răspândit, este că deși avem, de fapt, valori comune, ne despart interpretările pe care le dăm lor, adică felul în care le normăm, le aplicăm în viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte nu avem valori diferite, ci norme diferite. Dădeam exemplul în podcastul Decoder al unui fost șef al meu, elvețian, care interpreta întârzierea la ședințe ca o dovadă de lipsă de respect. Pentru noi, crescuți pe malurile Dâmboviței, cele două noțiuni nu se intersectau, nu aveau nicio legătură. Odată legătura făcută și înțeleasă, eu mi-am schimbat acest comportament pe viață; de atunci nu mai pot să întârzii.

De ce vă spun toate astea? Pentru că mintea noastră are un mod de funcționare care ne împinge să punem etichete negative pe ceilalți și să ne luăm distanță față de ei, iar aceste mici diferențe de priorități sau normări ne duc adeseori la adevărate prăpăstii între noi. Vreau să vă explic aici, de-a fir a păr, de ce și cum se întâmplă asta, ca să vă ajut să vă feriți de fenomen.

Problema centrală aici e că mintea noastră are nevoie de certitudini ca să poată funcționa; incertitudinea ne produce anxietate și stres. Ca atare, are nevoie să încadreze orice observație într-o categorie. Priviți în jurul vostru în camera în care sunteți acum: sunt dispus să pun pariu că puteți spune despre orice obiect ce este: un scaun, o masă, un pahar etc. Dacă cumva e vreunul despre care nu știți ce e, ați avut un mic impuls de pericol când l-ați văzut, pe care apoi l-ați oprit pentru că nu pare amenințător. Problema e că facem același lucru și cu oamenii: orice om cu care venim în contact trebuie încadrat repede într-o categorie, altminteri nu știu cum să interacționez cu persoana, nu știu „de unde să-l iau”. Ca să știu de unde te iau, trebuie să te pun într-o „cutie” mentală, să te încadrez cumva. Și trebuie să fac asta repede. Acest mecanism se numește „atribuire”. Noi nu știm ce e în mintea și sufletul oamenilor, dar vedem cum se comportă. Mintea noastră face atunci niște inferințe, pe baza acestor comportamente vizibile, despre valorile și caracterul celorlalți. Din păcate, acest proces mental e grevat de foarte multe erori care ne fac să fim foarte proști evaluatori ai altora.

Prima eroare e că avem un fel de aplecare spre negativitate. Mintea noastră e foarte adversă la risc și la pierdere și remarcăm mai degrabă și cu mai mare intensitate semnale negative decât pe cele pozitive, chiar le căutăm în mod activ, deși inconștient. Ca atare, aceste „etichete” pe care le punem pe acele „cutii” tind să fie mai degrabă unele negative.

O alta este ce se numește „eroarea fundamentală de atribuire”, tindem să atribuim comportamentele oamenilor în mult mai mare măsură caracterului decât contextului, deși realitatea e pe dos: contextul are mult mai mare influență asupra comportamentului decât caracterul. Credem că oamenii cu caracter tare fac față la orice context și, deși asta e adevărat, caracterele tari sunt, prin definiție, foarte rare, ceea ce face ca de cele mai multe ori să ne înșelăm.

O alta e că suntem părtinitori față de noi înșine. Dacă noi facem ceva bun e pentru că am fost buni, dacă facem ceva rău, am avut ghinion, e o excepție etc. În schimb la ceilalți e invers: dacă fac ceva bun e pentru că au avut noroc, dacă fac ceva rău e pentru că sunt răi, indolenți, nepricepuți etc.

Încă una e că avem „complexul lui Dumnezeu”. Tindem să definim binele prin noi, dacă cineva face ce am face noi în locul lui/ei e bine, dacă nu, e rău. Nu ați observat că toți cei care conduc mai repede decât voi sunt demenți și cei care conduc mai încet sunt mototoli?

În fine, o altă eroare majoră e celebrul „confirmation bias”. Minții nu-i place să se răzgândească așa că odată ce a lipit o etichetă pe cutie ea devine foarte greu de dezlipit. Asta se întâmplă pentru că mintea filtrează semnalele care vin din partea acelei persoane cu prejudecata existentă: dacă dă semne congruente cu impresia făcută, ele vor fi remarcate și catalogate ca dovezi ale solidității părerii noastre, dacă dă semne contrare ele vor fi ignorate sau cel mult atribuite ca excepții, accidente. Pe această cale prima noastră impresie tinde să se întărească mereu, cam indiferent de ce face cealaltă persoană. Există niște cercetări despre comportamentul celor care fac interviuri de recrutare care arată că intervievatorii neantrenați care fac interviuri nestructurate (de genul „hai să văd și eu persoana asta, să văd ce impresie îmi face”) își fac o impresie despre celălalt cam în 30 de secunde și nu și-o mai schimbă oricât ar dura interviul. Vă spun toate astea pentru că ne aflăm într-un loc foarte ciudat în istoria speciei noastre, ne aflăm în pragul unei disocieri extreme a societății și chiar a ordinii mondiale. Înainte de a pune etichete pe ceilalți și a-i arunca în cutiile cu demoni, poate că ne-ar face bine tuturor să ne reamintim cele de mai sus. Mie cu siguranță îmi prinde bine.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 393 (15 mai – 15 iunie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.