Claudiu Butacu: Cum să câștigi și cum să pierzi în viață

Claudiu Butacu: Cum să câștigi și cum să pierzi în viață

Reading Time: 4 minute

În viață, ca la poker, când începi să joci doar ca să nu pierzi, trecutul devine mai important decât viitorul. Investiția deja făcută cântărește mai mult decât potențialul următoarei mutări. Ani, efort, imagine publică, așteptări. Toate se adună ca niște fise grele pe masă.

de Claudiu Butacu

Viața noastră seamănă suspect de mult cu o masă de poker. Vă imaginați probabil acum un film cu James Bond, cu mochetă groasă, jetoane aruncate teatral și pahare pe masă savurate de participanți îmbrăcați la patru ace… Ei bine, nu din aceea. Ci una liniștită, în care fiecare stă cu gândurile lui și calculează în tăcere. Poate cu căști, cu muzica în surdină și ochelari de soare, ca ceilalți să nu ne vadă sau să nu ne audă gândurile.

Punem fise. Timp. Energie. Reputație. Ani. Uneori punem și promisiuni făcute nouă înșine, fără să realizăm că le-am transformat în datorii. Datorii la care dobânda e flexibilă, niciodată fixă.

La început e un pariu pur și simplu, pentru că nu ai toate informațiile. Nu ai cum să le ai în etapa aceea. Alegi cu ce știi pe moment, cu ce poți atunci, cu ce ești atunci. Și asta e viața. Fără garanția rezultatului, dar cu demnitatea deciziei.

Și începe jocul. Se arată primele cărți.

De aici devine interesant, pentru că încep să apară semne fine că mâna de joc nu mai e la fel de bună cum credeai. Nu e un dezastru. Nici măcar o prăbușire. E doar o schimbare de nuanță. O ușoară nepotrivire între ce ai ales și cine ai devenit între timp.

Atunci începe dialogul interior. Un tunel imaginar cu formule matematice când închid ochii. Cel puțin pentru mine așa e. Poate alții văd culori, persoane, anotimpuri sau forme diferite. E fantasma fiecăruia dintre noi, felul în care mintea încearcă să decodeze ce urmează. Și apar gândurile:

„Am pus prea mult ca să mă retrag.”

„Nu pot să arunc acum tot ce am construit.”

„Mai rezist puțin.”

Frazele astea, în sine, nu sună dramatic. Dar în ele e o tensiune pe care o simți fizic. Ca o contracție în stomac. Ca o lovitură invizibilă, fără să știi de unde a venit.

Îmi amintesc o perioadă în care aveam două voci în cap. Una spunea: „Continuă. Ai investit prea mult ca să schimbi direcția acum”. Cealaltă era mai calmă, dar mai sinceră: „Dacă ai începe azi, ai mai alege la fel?”

Nu vorbesc despre un eșec vizibil. Din exterior, lucrurile mergeau. Era vorba despre o fisură interioară. Despre senzația că joc mai mult din inerție decât din convingere.

Câte dintre deciziile mele sunt despre a construi ceva nou

La un moment dat, Andre Agassi spunea că nu juca pentru bucuria de a câștiga, ci pentru a evita durerea de a pierde. Nu trofeul îl împingea înainte, ci teama de înfrângere. M-am recunoscut în fraza asta mai mult decât mi-ar fi plăcut. Câte dintre deciziile mele sunt despre a construi ceva nou și câte sunt doar despre a nu simți gustul pierderii?

Diferența e subtilă, dar schimbă felul în care trăiești. Când începi să joci doar ca să nu pierzi, trecutul devine mai important decât viitorul. Investiția deja făcută cântărește mai mult decât potențialul următoarei mutări. Ani, efort, imagine publică, așteptări. Toate se adună ca niște fise grele pe masă. Iar la masa de poker nu ești singur. Mai sunt și alți jucători, fiecare cu propriile dileme, propriile frici, propriile mize tăcute.

Psihologii Daniel Kahneman și Amos Tversky au arătat, prin zeci de experimente, că pierderea ne doare mai tare decât ne bucură un câștig similar. Au pus oameni să aleagă între scenarii aproape identice și au observat cum evitarea pierderii cântărește mai mult decât șansa unui câștig.

Când am citit despre asta, nu m-am gândit la graficele lor. M-am gândit la mine.

La momentele în care amân o conversație clară pentru că închiderea ei ar însemna să accept că ceva s-a schimbat. La situațiile în care rămân într-o alegere doar pentru că renunțarea ar suna a pierdere.

Dreptul de VETO?

Și mai e un mecanism, la fel de simplu și la fel de uman: cu cât investim mai mult într-o alegere, cu atât ne simțim mai obligați să o continuăm. Ca și cum trecutul ar avea drept de veto asupra viitorului.

Am văzut asta în mine. Cu cât puneam mai multă energie într-o direcție, cu atât îmi era mai greu să mă întreb dacă mai e direcția potrivită. Nu pentru că nu vedeam semnalele, ci pentru că ar fi trebuit să accept că o parte din investiția mea nu mai producea sens.

Și asta doare mai mult decât pierderea în sine.

Parafrazez un coleg și gândul acesta m-a urmărit mult timp: un eșec devine cu adevărat eșec doar atunci când nu înveți nimic din el. În rest, e informație. Uneori scumpă. Dar informație.

Fraza asta mi-a schimbat felul în care privesc o mână pierdută.

Dacă o folosesc ca să mă definesc, devine etichetă.

Dacă o folosesc ca să învăț, devine combustibil pentru următoarea rundă.

Viața e, într-adevăr, o succesiune de pariuri. Așa cum spune și Annie Duke, nu controlezi cărțile, ci doar calitatea deciziei cu informația disponibilă. Unele ies bine, altele nu. Dar rezultatul nu spune totul despre tine. Mai important e cum reacționezi și cât din hazardul inevitabil îl lași să te definească.

Întrebarea care mă liniștește și mă neliniștește în același timp e una singură: dacă aș pune azi același pariu, cu ce știu acum despre mine, l-aș mai pune?

Când răspunsul e un „nu” sincer, îmi dau seama că e vorba despre maturitate. Nu despre a dubla miza ca să salvezi trecutul, ci despre a avea curajul să spui că o mână bună pentru o etapă a vieții poate să nu mai fie bună pentru următoarea.

De cele mai multe ori, teoria e greu de aplicat în viața reală. Nu pentru că nu ar fi validă. Ci pentru că momentul deciziei e discret, aproape invizibil. E clipa aceea în care realizezi că rămâi la masă mai mult din frica de a pierde decât din dorința de a construi.

Poate adevărata pierdere nu e să închizi o mână. Poate adevărata pierdere e să rămâi fidel unei versiuni vechi a ta, doar pentru că ți-e greu să accepți că între timp ai crescut și ai acumulat și altfel de fise.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 404 (15 martie – 15 aprilie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.