Claudiu Butacu: De ce uneori performanța e doar o formă elegantă de autosabotaj

Claudiu Butacu: De ce uneori performanța e doar o formă elegantă de autosabotaj

Reading Time: 5 minute

Sunt disperat să fac mult pentru puțin. Pentru că alții fac puțin pentru mult. Pentru că așa am fost crescut. Pentru că mi s-a spus că așa trebuie. Nu toți simțim această disperare, dar cei dintre noi care o trăim profund știm că nu este vorba doar despre bani sau recunoaștere materială. E o metaforă care cuprinde totul: efort, valoare personală, timp investit și energie consumată. Este o metaforă a ceea ce am fost învățați să considerăm succes și validare, o validare care vine mereu târziu sau, adesea, niciodată.

de Claudiu Butacu

Cei dintre noi care simțim această presiune am fost crescuți într-o paradigmă în care modestia excesivă și efortul constant au fost considerate virtuți supreme. Ni s-a spus că trebuie să muncim până la limita epuizării, să fim mereu disponibili, mereu utili, mereu capabili să anticipăm nevoile celor din jur, fără să cerem nimic în schimb. Ni s-a transmis că aceasta este definiția succesului, iar să faci altfel ar fi egoism, lipsă de caracter sau chiar lene.

Și totuși, privind cu atenție în jur, vedem oameni care reușesc exact opusul: ei dau puțin, dar primesc mult. Pare o nedreptate profundă, iar pentru mulți dintre noi devine o sursă continuă de frustrare și confuzie. Dar dacă adevărata problemă nu e ce fac alții, ci modul în care noi înșine înțelegem și acceptăm această paradigmă?

Autorul Gay Hendricks vorbește despre Zona de Genialitate, acel spațiu interior unde munca ta nu e efort, ci expresie naturală a cine ești cu adevărat. Majoritatea dintre noi trăim în „zona de excelență”, unde suntem apreciați, utili, dar constant obosiți și neîmpliniți. Disperarea de a face mult pentru puțin vine adesea din această capcană a excelenței impuse din exterior. Eliberarea vine când ne mutăm conștient în Zona noastră de Genialitate, chiar dacă asta înseamnă să renunțăm la nevoia constantă de a demonstra ceva și să începem să fim pur și simplu.

Ar trebui sau pentru că așa trebuie!

Nu știu exact când a început, dar știu cum se simte. E senzația că oricât ai face, nu e suficient. Că dacă stai, ești leneș. Dacă spui nu, ești nerecunoscător. Dacă ceri ajutor, ești slab. Așa am ajuns să trăim după reguli nescrise, preluate fără să ne dăm seama. Psihanalista Karen Horney le numea „tirania lui ar trebui”, acea rețea invizibilă de obligații moștenite, care ne țin mereu cu spatele drept, cu zâmbetul pe buze și cu inima încordată.

„Așa trebuie să muncești ca să fii respectat.”
„Așa trebuie să înghiți ca să fii iubit.”
„Așa trebuie să demonstrezi că meriți locul tău.”

Fiecare „ar trebui” e o ușă încuiată între cine suntem și cine ne permitem să fim. Și ne trezim, la un moment dat, epuizați… dar nu de muncă, ci de distanța dintre viața noastră și viața noastră adevărată.

Ce nu ne spune nimeni e că aceste „ar trebui” nu sunt adevăruri, ci povești. Unele spuse de părinții noștri, altele de profesori, altele de voci pe care le-am internalizat fără să le întrebăm dacă mai au sens pentru noi. Ajungem să trăim ca niște actori în propriul rol, uitând că noi am scris scenariul. Sau că avem voie să-l schimbăm.

Și poate că prima formă de curaj nu e să pleci într-o călătorie mare, să renunți la tot sau să faci ceva radical. Poate că prima formă de curaj e să te întrebi, sincer, de ce faci ceea ce faci. Cine ai fi dacă nu ai mai simți nevoia să demonstrezi nimic?

Adevărul incomod nu țipă, nu bate cu pumnul în masă. El apare în liniște, atunci când ne oprim suficient de mult ca să ne dăm seama că, poate, tot ce facem nu e ce vrem cu adevărat. În acele momente de luciditate ne întrebăm inevitabil: cât din ceea ce oferim lumii vine dintr-o dorință reală, autentică, și cât este generat din frică? Frica de respingere, de insuficiență, de a nu fi relevanți dacă nu ne sacrificăm constant. Această teamă subtilă ne împinge să facem lucruri pe care altfel nu le-am face, să acceptăm roluri și responsabilități pe care nu ni le dorim cu adevărat.

Este important să recunoaștem că acest sistem în care trăim profită subtil de această disperare colectivă. Societatea apreciază profund oamenii care oferă totul și cer puțin, pentru că astfel alții pot prospera fără eforturi similare. Este o dinamică perversă, dar eficientă, în care cei care oferă prea mult sunt exploatați subtil de cei care au învățat să ceară totul fără vină.

Totuși, nu toate generațiile sau toți oamenii împărtășesc această paradigmă. Mulți tineri de azi par să fi depășit modelul sacrificiului constant și al modestiei excesive. Uneori îi judecăm aspru, îi acuzăm de superficialitate sau lipsă de implicare, dar poate că tocmai în această diferență radicală se află lecția esențială pentru noi toți. Poate că aceste generații ne învață că nu trebuie să ne epuizăm complet pentru a avea valoare, că putem fi apreciați pentru ceea ce suntem, nu doar pentru ceea ce facem sau cât ne sacrificăm.

În loc să spunem că trebuie să „învățăm între generații” într-un mod abstract și vag, putem recunoaște concret că, în realitate, fiecare generație încearcă să navigheze printre paradigmele și provocările propriei epoci. Schimbul real între generații nu constă în a impune lecții învățate, ci în a recunoaște că trăim vremuri noi, în care perspectivele diferite devin esențiale pentru a ne ajuta reciproc să depășim capcanele trecutului.

Pentru o reflexie mai profundă și practică, încearcă următorul exercițiu simplu de introspecție. Scrie trei propoziții care încep cu:

1. Așa trebuie să…
2. Dacă nu fac asta, înseamnă că…
3. Mi-e rușine să…

Reflectează atent asupra răspunsurilor tale:

• Dacă ai scris ceva din frică, gândește-te la teoria „Permission to be Human” a lui Tal Ben-Shahar. Frica ta poate proveni din așteptările nerealiste de perfecțiune pe care societatea ți le-a impus. Ce-ar fi dacă ți-ai da permisiunea să greșești, să fii vulnerabil, să fii imperfect? Ce libertate ți-ar aduce acest mod de a gândi?
• Dacă ai scris ceva din rușine, reflectează la conceptul de autocompasiune introdus de Kristin Neff. Rușinea adesea provine din comparația toxică cu alții sau cu idealuri imposibile. Practicând autocompasiunea și acceptând că fiecare dintre noi este demn de iubire și acceptare, indiferent de performanțele sau eșecurile noastre, putem începe să ne eliberăm de aceste sentimente apăsătoare.
• Dacă ai scris ceva ce îți dă sentimentul libertății, imaginează-ți cum teoria „Zonei de Genialitate” a lui Gay Hendricks te poate ajuta să extinzi această libertate. Cum ar fi viața ta dacă ai face zilnic mai multe lucruri din această zonă a geniului tău, unde acțiunile tale sunt naturale și autentice?

În cele din urmă, poate că întrebarea esențială nu e ce înseamnă succesul pentru toată lumea, ci cum alegi să îți trăiești propriile decizii fără să cauți aplauze sau aprobări. Curajul nu înseamnă să dai mai mult, să faci mai mult, ci să accepți că valoarea ta nu crește odată cu sacrificiul. Și poate că adevărata libertate vine atunci când nu mai ești disperat să demonstrezi nimic nimănui, nici măcar ție.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 396 (1 – 31 august 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.