Daciana Ungureanu: Arhaicul translat în prezent

Daciana Ungureanu: Arhaicul translat în prezent

Reading Time: 7 minute

Artist plastic, profesoară de artă decorativă și promotor al Olteniei de sub munte, Daciana Ungureanu aduce tradiția și arhaicul artistic în prezent, căutând mereu noi forme de exprimare, care să asigure un viitor tradițiilor românești. 

Pornind de la simbolistica celor mai recente expoziții ale tale, este arhaicul o „lumină” în prezent?

Gorjul are o identitate culturală foarte bogată, iar acest lucru nu se rezumă doar la patrimoniul său folcloric, ci și la felul în care oamenii locului au înțeles să cultive și să transmită tradiția prin instituții și inițiative concrete. Începutul secolului XX a fost un moment esențial pentru această zonă, pentru că atunci s-au pus bazele unor proiecte culturale de anvergură, care au dat coerență identității locale. Un exemplu important este Școala de ceramică de la Târgu Jiu, fondată între 1900 și 1905, sub inițiativa lui Iuliu Moisil, personalitate marcantă, care a pus și temeliile Muzeului Județean Gorj. Această școală nu era doar o instituție educațională, ci un loc unde tradiția întâlnea modernitatea, unde meșteșugul arhaic era valorificat printr-un spirit de rigoare și pedagogie modernă.

În această legătură culturală se înscrie și cea mai recentă expoziție personală a mea, a IV-a, intitulată „Alegerea Luminii„. Expoziția a fost inspirată din semnele, simbolurile și motivele decorative folosite de artiștii profesori ai acelei școli, dar și de elevii lor, care au lăsat în urmă o moștenire vizuală plină de forță și de autenticitate. Am simțit că această moștenire nu aparține doar trecutului, ci are un mesaj pentru prezent, pentru felul în care ne raportăm astăzi la identitatea noastră culturală.

De aceea cred că arhaicul nu este doar o amintire sau o patină a trecutului, ci o formă de lumină vie, care străbate prezentul și îl modelează. Când am lucrat pentru „Alegerea Luminii„, am pornit tocmai de la această nevoie de a regăsi în profunzimea tradițiilor rădăcini care încă pot hrăni sensibilitatea noastră de azi. M-a inspirat Școala de ceramică din Târgu Jiu pentru că arată cum spiritul arhaic putea fi transformat deja atunci într-un limbaj modern, pedagogic și creativ. Îmi place să mă gândesc la acei maeștri și vizionari ca la niște „purtători de torțe”, care au reușit să transmită mai departe o flacără pe care noi, artiștii contemporani, o putem în continuare reaprinde.

Lumină într-o complicată actualitate…

Pentru mine, arhaicul este lumină pentru că aduce claritate și simplitate într-o lume foarte complicată. Trăim într-o epocă în care totul se desfășoară într-un ritm amețitor, în care tehnologia pare să domine sensibilitatea. Dar dacă ne întoarcem la un semn arhaic, fie că este vorba de o pasăre pictată pe o ceramică veche, fie de steaua cu opt colțuri sau de un motiv geometric cules din țesături populare, descoperim că el are în continuare puterea de a ne aduce liniște și echilibru. Este o formă de memorie vizuală și spirituală care, paradoxal, ne face mai ancorați în prezent.

Cred, de asemenea, că această „lumină arhaică” nu înseamnă să privim trecutul cu nostalgie, ci să îl integrăm creativ în actualitate. De aceea, în lucrările mele nu reproduc tradiția ca atare, ci încerc să o reinterpretez, să îi dau un vocabular contemporan. Este un fel de dialog între timpurile vechi și timpurile noastre, în care nici unul nu îl eclipsează pe celălalt. Aici se naște relevanța: când un vizitator de azi, trăind cu grijile și tensiunile actualității, se oprește în fața unei lucrări și simte că motivul ancestral îi spune ceva intim, ceva despre echilibru, speranță sau identitate, atunci știu că arhaicul a devenit o lumină reală în prezent.

Poate că rolul artei este tocmai acesta: să ne arate că, indiferent cât de complicată este lumea, în structurile profunde ale culturii noastre există mereu o sursă de lumină. Arhaicul nu este un refugiu, ci un punct de orientare, o busolă care ne ajută să navigăm prin complexitatea de azi.

Care este traseul tău în lumea artistică?

Drumul meu în lumea artistică nu a fost unul liniar, ci mai degrabă un traseu cu ramificații, în care pasiunea a chemat mereu alte pasiuni. Prima mea facultate a fost cea de Electrotehnică, la Universitatea Politehnică București, însă dorința de a da glas unei chemări mai adânci m-a purtat, mai târziu, la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, la Pedagogia Artelor Plastice și Decorative. Acolo am început să-mi conturez cu adevărat identitatea artistică, dar semințele ei erau deja așezate în copilărie, în universul tradiției din familia mea.

Am moștenit de la femeile din neamul meu o colecție de ii și cămăși tradiționale, dar și un covor cu o poveste aparte: are peste o sută de ani și sunt a cincea femeie pe linie maternă care îl păstrează. Acest covor a fost ascuns în timpul celor două războaie mondiale, îngropat într-un butoi în dealurile comunei Crasna, acolo unde m-am născut, împreună cu alte obiecte prețioase, ca să fie salvat. Din această memorie țesută în fire, cusături și culori mi-am găsit, în timp, sursa principală de inspirație artistică.

De aici și interesul meu constant pentru arta tradițională românească și pentru obiectele etnografice, pe care încerc să le reinterpretez și să le readuc la viață prin diferite forme de expresie: pictura pe ceramică, pictura pe pânză, confecționarea de bijuterii și, mai recent, chiar vestimentație de inspirație tradițională.

Îmi plac foarte mult întâlnirile cu oamenii, mai ales în cadrul evenimentelor culturale, acolo unde am ocazia să organizez ateliere de creație. Prin activitatea mea ca Expert la Școala Populară de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, am dus aceste ateliere și în afara țării, prin colaborarea cu Institutul Cultural Român, în orașe precum Atena, Salonic, Viena, Istanbul, Malaga sau Madrid. Am fost invitată și la evenimente organizate de Ambasada Statelor Unite ale Americii la București, iar interviul acordat jurnalistului britanic Charlie Ottley a apărut pe platforma Netflix, în seria Flavors of Romania, episodul dedicat Olteniei de sub munte.

Fără să-mi propun neapărat, prin aceste evenimente am devenit un promotor al zonei în care trăiesc, Oltenia de sub munte. Colaborarea mea cu Conacul Olarilor din Baia de Fier, unde am organizat numeroase ateliere pentru grupuri de turiști și pentru proiectele Erasmus, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe de acest fel. Acolo am înțeles că arta nu este doar o formă de expresie personală, ci și o punte de legătură între oameni, culturi și lumi diferite.

Astfel, traseul meu artistic este unul mereu deschis, cu multe ramuri, dar cu rădăcini adânc înfipte în tradiția românească și în poveștile transmise din generație în generație.

Între proiecte se află și atelierele cu copiii. Cât de receptivi sunt ”departe” de tehnologie și digital?

Copiii reprezintă pentru mine o sursă continuă de energie și inspirație. Încerc să îi atrag în această lume a creației prin descoperirea bucuriei de a transforma un material simplu, lut ars, hârtie sau culori, într-o formă care spune ceva despre ei înșiși. Începem de la joc, de la explorare, fără să le impun reguli stricte, pentru ca procesul de creație să devină o experiență autentică și liberă.

Am observat că, departe de ecrane și tehnologie, copiii sunt extrem de receptivi. Ochii lor se luminează atunci când realizează că mâinile lor pot picta și construi ceva real, palpabil. Se concentrează, se implică, descoperă răbdarea și satisfacția unui obiect creat de ei, iar asta îi ajută să înțeleagă că timpul investit în artă nu este niciodată pierdut.

Cred că aceste experiențe le oferă o formă de echilibru, o pauză de la ritmul accelerat al lumii digitale, dar și o legătură cu tradiția și cu semnele ancestrale care ne definesc ca oameni. Fiecare atelier devine o mică comunitate creativă, unde curiozitatea și imaginația sunt stimulente mai puternice decât orice gadget. Și ceea ce mă bucură cel mai mult este să văd cum acești copii cresc cu încredere în forțele proprii, cum învață să aprecieze frumosul și să creeze, chiar și în era tehnologiei.

Cât de firavă este granița dintre arta (de inspirație) populară și kitsch?

Granița dintre arta populară și kitsch este într-adevăr foarte firavă și depinde mult de intenție, sensibilitate și respect pentru tradiție. Arta populară adevărată are o structură internă, o coerență simbolică și o energie care vine din autenticitate.Este un limbaj al comunității și al memoriei colective. Kitsch-ul, pe de altă parte, apare atunci când formele și motivele sunt folosite doar decorativ, fără legătură reală cu semnificația lor sau fără o înțelegere profundă a contextului.

Diferența se simte mai mult decât se vede. Se simte în felul în care o lucrare transmite emoție, autenticitate și coerență. Dacă motivația artistului este superficială, dacă lucrurile sunt doar pentru efect vizual sau comercial, atunci apar reflexele kitsch-ului. Dar dacă există o cunoaștere a tradiției, o iubire pentru detaliu și o dorință de dialog între trecut și prezent, atunci chiar și motivele cele mai simple devin vii și relevante.

Pentru mine, cheia este respectul și atenția la semnificație. Când preiei un simbol, un motiv sau o tehnică, trebuie să îl înțelegi, să-l interpretezi sincer, să-i aduci propria voce, fără să îl golești de sens sau să-l suprasaturezi. Astfel, arta inspirată din tradiție rămâne autentică și devine un punct de întâlnire între trecut și prezent, iar privitorul simte că nu este doar un obiect frumos, ci un mesaj, o emoție, o lumină care traversează timpul.

Cum a fost experiența la Festivalul de Artă Stradală de la Târgu Jiu?

Arta populară este, în esență, autentică oriunde reușește să-și păstreze rădăcinile și mesajul. Chiar și în mediul urban, unde ritmul vieții e diferit și unde pericolul kitsch-ului e mai mare, cred că tradiția poate deveni extrem de vie dacă este reinterpretată cu respect și cu înțelegerea simbolurilor ei.

Proiectul Strad’Art de la Târgu Jiu este un exemplu foarte frumos în această direcție. Pentru mine a fost o mare onoare să fiu invitată să particip, mai ales că tema acelui an a fost „inspirație”, un cuvânt care se potrivea perfect cu arta mea. Lucrarea pe care am realizat-o s-a numit „Hora Urbană” și reprezintă siluete feminine și masculine în costume gorjenești, fete purtând vâlnice, băieți în straie asemănătoare cu cele purtate de figuri emblematice din istoria locului, precum parlamentarul Dincă Schileru. Se pare că a fost una dintre puținele lucrări de artă stradală din țară inspirate direct din tradiția românească.

Pentru mine a fost o experiență fabuloasă și o mare provocare să lucrez timp de zece zile pe zona pietonală a orașului Târgu-Jiu expusă tuturor trecătorilor. Dacă în atelier artistul se retrage în liniștea sa, acolo am simțit arta ca pe o întâlnire directă cu comunitatea. Oamenii se opreau, își spuneau părerile, își recunoșteau portul, se bucurau să-l vadă pe asfaltul orașului.

Cred că tocmai asta aduce autenticitate în mediul urban, nu reproducerea mecanică a unor motive, ci integrarea lor într-un context viu, unde ele își regăsesc rostul. Îmi exprim regretul că atunci a fost ultima ediție a festivalului.Inițiativa Strad’Art este extrem de valoroasă pentru că deschide orașul spre artă, dar și arta spre oraș, iar când tradiția devine parte din acest dialog, rezultatul este cu atât mai puternic.