Darius Dumitru, sportiv paralimpic: „Mă gândesc optimist la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles din 2028”

Darius Dumitru, sportiv paralimpic: „Mă gândesc optimist la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles din 2028”

Reading Time: 5 minute

La doar 18 ani este campion mondial la paraduatlon, finalist mondial la para înot și unul dintre cele mai promițătoare nume din triatlonul paralimpic European.

Darius Dumitru, campion mondial la paraduatlon, ne-a vorbit despre obiectivele pe care le are la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles, din 2028, unde își dorește să obțină o medalie la proba de para înot și despre provocările cu care se confruntă ca sportiv paralimpic în România.

Cum ai descoperit tu paratriatlonul și ce te-a atras la un sport așa de complex?

Este o poveste destul de amuzantă cu paratriatlonul pentru că, prima și prima dată, am început să fac înot de performanță. Când aveam vârsta de 12 ani, deși îmi plăcea ceea ce făceam, am zis că aș vrea să încerc ceva mai greu, ceva care să-mi solicite și mai mult energia, pentru că aveam prea multă energie.

Am zis că cel mai bine ar fi să încerc ceva nou și am început chiar triatlonul, care presupune trei probe. Este mult mai solicitant decât înotul. Presupune o probă de înot, o probă de ciclism și una de alegare.

Cred că am făcut o alegere foarte bună în acest sens. A fost o situație interesantă atunci când am început. Pentru că mi-am dat seama că n-am cum să fac probele ajutându-mă de picioare, având un diagnostic nefericit.

Am rămas la varianta de a face probele de triatlon doar cu mâinile. Partea de înot a fost super simplă de stabilit și de organizat. Ce a fost mai greu, într-adevăr, a fost partea de ciclism și cea de alegare, unde eu folosesc o bicicletă cu care alerg, cu care pedalez, proba de 20 km.

Care e dintre cele trei probe este cea mai solicitantă?

Cred că ultima probă, cea de alegare. Este ultima și după 750 de metri înot și 20 de km cu bicicleta, e destul de greu să mai și alergi 5 km, dar o fac cu toată voința pe care o am și cu curaj. Este și proba pe care am învățat-o cel mai greu, partea de alegare.

Prima și prima dată când m-am urcat într-un cărucior special de alergat, mi s-a părut ceva imposibil. Stăteam într-o poziție destul de neplăcută, un pic aplecat în față. Atunci am zis că trebuie să facem niște modificări și am adaptat, într-adevăr, atunci poziția mea pentru probele de triatlon și a fost mult mai bine. Am învățat să mă descurc.

Cum arată o zi de antrenamente pentru tine?

Eu fac antrenamente în fiecare zi la capacitate maximă, timp de două ore.

Fac de luni până sâmbătă, inclusiv. Doar duminica este la mine ziua liberă și ziua de distracții, ca să zic așa. Și am, în zilele luni, miercuri și vineri, câte două ore de înot și marți, joi și sâmbătă alternez între ciclism și alergat.

Sau le fac chiar pe ambele. Și mă antrenez mult mai mult decât îmi cer distanțele de la competiții.

Ce te motivează să mergi mai departe pe astfel de distanțe?

Mă gândesc că sunt un campion până la urmă. Așa că pot să depășesc orice, nu contează. Orice adversar. Orice timp. Pot să depășesc orice, indiferent de situația în care mă aflu. Și cred că optimismul ar trebui să fie găsit în orice sportiv și nu numai, în orice om.

Poți să ne spui câteva cuvinte despre obiectivele tale pe termen scurt, mediu?

Pe termen scurt, mai exact anul acesta, plec în Italia la o Cupă Mondială de Paraînot, unde mergem cu forțe proaspete și încredere mare.

Vreau să văd mai exact în ce formă sunt, mai ales că vin după o pregătire intensă. Și sper să iasă totul așa cum îmi propun. Tot în acest an, va avea loc un Campionat European de Paraînot.

Iar, ca eu să particip, trebuie mai întâi să îndeplinesc niște bareme. Și acestea trebuie îndeplinite la un concurs oficial, internațional mai exact, că la noi în țară nu pot face astfel de bareme. Așa că îmi trebuie o competiție internațională ca să fac acest obiectiv.

Pe urmă, mă gândesc optimist la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles din 2028, unde voi participa tot la înot. La înot am găsit, în acest moment, că am cele mai mari șanse și îmi doresc să obțin și o medalie. Pe urmă, vom vedea ce va urmă.

Care sunt dificultățile cu care te confluzi ca sportiv paralimpic în România?

Eu cred că cel mai mult sunt ocolit sau respins de mulți oameni pentru că poate unii se gândesc că nu pot da încredere sau nu pot acorda atenție la ceea ce fac.

E clar că este o gândire pe care aș vrea să o îndepărtez de cei din România și nu numai pentru că și noi, sportivii paralimpici, suntem sportivi la rândul nostru și facem sacrificii pentru a ajunge cât mai sus și trebuie ca oamenii să țină cont de faptul că avem nevoie de mai multă susținere decât ni se acordă în acest moment și sper ca asta să se și întâmple. 

Publicul din România înțelege sportul paralimpic sau mai e nevoie de educație din punctul acesta de vedere?

Cred că mai este nevoie de timp și de educație în mod special. Pentru că oamenii nu prea înțeleg.

Nu prea înțeleg și mereu încearcă să lovească cu cuvinte urâte sau să ne ocolească, cum am zis și mai devreme. Și, tocmai de asta aș vrea să ne facem vocile auzite pentru cine poate să ne ajute. E clar că avem obiective destul de mari de atins și fără susținere din partea oamenilor nu cred că vom reuși.

Ce crezi că ar trebui să se schimbe în România ca mai mulți tineri cu dizabilități să vină în zona sportivă?

Eu am observat că problema nu este la copiii cu dizabilități, problema cea mai mare este la părinții lor. Eu cunosc foarte mulți copii cu dizabilități pe care am încercat să-i sfătuiesc sau să-i îndrum către un sport, dar nu am reușit din cauza părinților. Ei sunt cei care pun o barieră și copiii nu mai au ce să facă.

Așa că aș vrea ca părinții să fie mai obiectivi și mai optimiști în ceea ce privește sportul pentru un copil cu dizabilități sau chiar un adolescent, un adult cu dizabilități pentru că se poate. Cu voință și curaj, din propria mea experiență, se poate. Și, mai ales, cu susținerea părinților, care e pe primul loc.

Ce ai învățat despre tine prin sport și cum te-a schimbat paratriatul ca om?

Prin sport, eu m-am descoperit și am aflat că dizabilitatea pe care o am s-a transformat într-o oportunitate, într-un stil de viață pe care îl am aproape zilnic. Chiar cred că sportul m-a făcut mai curajos. Și chiar sunt mândru de asta. Am reușit să devin mult mai sociabil, am reușit să am mai multă încredere în mine și în propriul corp.

Dacă până la o anumită vârstă credeam că nu voi face prea multe lucruri în viață, la un moment dat mi s-a schimbat această percepție și mai exact când am început sportul de performanță și am văzut că am energie și pot să fac, pot să fiu cot la cot cu ceilalți sportivi. Mi-a dat mult mai multă încredere, m-a făcut mai fericit și pe părinții mei la fel. Iar paratriatlonul mi-a arătat că propriile mele forțe au crescut la un nivel la care nici eu nu mă așteptam vreodată.