Felicia Mihali: „Succesul adevărat se hrănește, se întreține”

Felicia Mihali: „Succesul adevărat se hrănește, se întreține”

Reading Time: 10 minute

Într-un moment în care România discută mai mult ca oricând despre violența împotriva femeilor, „Dancing Queen”, noul roman al scriitoarei Felicia Mihali, propune mai mult decât o poveste: invită la reflecție.

Scriitoarea Felicia Mihali ne-a vorbit despre ideea din spatele noului roman, despre libertate și despre ce înseamnă succesul pentru ea ca scriitoare. 

Când și cum a luat naștere ideea din spatele romanului „Dancing Queen”?

Ideea acestui roman a crescut ca un bulgăre de zăpadă în ultimele veri pe care mi le-am petrecut în România și în care aproape de fiecare dată asistam la dezvăluiri privind cazuri de abuzuri sexuale, mărturii ale femeilor abuzate ajunse la o maturitate la care înțelegeau cu adevărat prin ce au trecut și aveau curajul să acuze.

Existau două lucruri care mă urmăreau de fiecare dată. Primul era acela că bărbații nu acceptau niciodată vina, și mai ales responsabilitatea acelui act. Fără excepție, toți negau sau acuzau femeile de minciună. Al doilea, și cel mai surprinzător pentru mine, era evidența faptului că femeile din anturajul victimei, de cele mai multe ori, știau despre aceste abuzuri, dar nu încercau nici să o ajute, nici să o consoleze, cu atât mai puțin să o sfătuiască să se adreseze justiției. Cele mai multe, mai ales cele în poziție de autoritate, încercau să mușamalizeze abuzul, sfătuind fetele să își vadă de treabă.

Povestea Soniei este un astfel de caz în care abuzatorul ei de la 16 ani, mai în vârstă decât ea cu 25 de ani, cu care se va și căsători, trece în ochii lumii drept un tip generos și mai ales drept victimă a farmecelor ei. Pentru o adolescentă, da, poate fi vorba despre atracție și explorare, dar în această relație există un adult care ar trebui să știe mai bine ce e de făcut în astfel de situații.

Romanul urmărește povestea unui abuz văzut prin prisma a trei generații de femei, pe fundalul anilor 1980. De ce ați ales această temă și de ce este ați ales să lansați romanul într-un moment în care România vorbește mai mult ca oricând despre violența împotriva femeilor?

Lansarea romanului în același timp cu campania împotriva femicidului este întâmplătoare. Mă bucur de concidență, fără a fi însă fericită de ceea ce vad și aud că suportă femeile în România. Dar ce este îmbucurător este solidaritatea în jurul victimelor, și cred că pentru prima oară se iau măsuri concrete pentru a pune capăt acestori situații. M-aș bucura mult ca românul meu să aibă o oarece contribuție la înțelegerea acestui context care a creat femicidul în România și mai ales abuzurile mărunte care nu duc neapărat la moarte, dar care sunt la fel de grave pentru victime.

Eu cred că acest context social al perpetuării abuzului și a atitudinii predatoare a bărbaților își are originea în comunism. În anii 80, cenzura devenise extrem de opresivă. Libertățile de orice fel se limitaseră extrem: dreptul la călătorie, la informație, la cultura de dincolo de granițe, la muzică, la cărți, la expresie. Singurele libertăți pe care regimul le accepta, și le încuraja aș zice, erau adulterul și alcoolul. Sexul devenise un fel de monedă de schimb pentru domesticirea populației. Profesorii puteau să se afișeze nestingheriți cu studentele, șefii de întreprindere puteau să facă avansuri deșănțate secretarelor sau oricărei femei în subordine, medicii infirmierelor, șefii de aprozar vânzătoarelor, etc.

Chiar și pentru femei, aceste avansuri nu erau deloc văzute ca abuzuri. De multe ori, era o formă de evadare, care venea uneori cu diferite forme de avantaj material. Multe femei se culcau cu un alt bărbat pentru o pereche de ciorapi de nylon sau un săpun Rexona, în condițiile unei sărăcii lucii. Iar produsele de lux erau o bună monedă pentru bărbați, mai ales pentru cei care călătoreau peste hotare și care erau în general acooliții regimului. Ei aveau parte și de cele mai multe favoruri, să ne înțelegem. Pentru o femeie care nu avea decât viața la uzină, orele de stat în frig la coadă, aragazul, lipsa de apă caldă, un soț bețiv și abuziv de multe ori, aceste relații, uneori suportate sau chiar căutate, erau singura evadare temporară din viața gri de sclavie. Acest lucru este valabil și pentru bărbații care se scufundau în alcool, țigări și depresie, fără să aibă curajul să o mărturisească. Și ei trăiau presiunea unei societăți în care nu aveau voie să își arate slăbiciunile, ori regimurile dictatoriale anihilează mai întâi bărbații, vocea dizidenței. Atmosfera care s-a creat în anii ‘80 și ‘90, stropită din belșug cu alcool de proastă calitate, care omora creierul și puterea de discernământ, a fost una dintre cauzele care au creat situația de azi și care se perpetuează.

Romanul urmărește trei generații de femei. Care este cea mai mare diferență între felul în care fiecare dintre ele înțelege libertatea?

Eu cred că în România chestiunea libertății de gândire și expresie nu se pune decât în cazul fetelor mai tinere, a femeilor de acum, născute puțin înaintea sau după căderea regimului, în 1989. Pentru cele născute în anii ‘50, ‘60, ‘70, libertaea este un termen minunat, care lipsește cu desăvârșire din viața și comportamentul cotidian. Noi nu știm să fim libere, nu știm ce înseamnă și, de multe ori, o asociem cu atitudini extreme, cum este și feminismul.

Generația bunicilor și a mamelor noastre este, de cele mai multe ori, cea care perpetuează patriarhatul de teama consecințelor. Educația fiind o funcție socială încredințată femeilor, ele sunt și cele care suportă daunele în cazul eșecurilor progeniturii. O fiică abuzată va fi întotdeauna aruncată pe spatele mamei care nu a știut să o educe mai bine. Există și excepții, evident. România este plină de cazuri de toleranță masculină, de tați, frați, unchi, bunici cu scaun la cap. Vorbesc pentru cei care nu sunt, și care, din păcate, reprezintă o pătura groasă, prezentă în general la periferiile marilor orașe, în centrele muncitorești cu acel mix de sat-oraș fără identitate, și încă o dată, unde alcoolul curgea gârlă.

În România, mare parte dintre abuzuri sunt legate de alcoolismul cronic și sunt extrem de surprinsă că mai nimeni nu vorbește, nimeni nu ia măsuri. Cel mult se fac glume, mulți reporteri sau influenceri se amuză să filmeze țărani beți pe marginea șanțului, femei și bărbați, incapabili să spună două vorbe, fără dinți în guraă. Există actori care imita bețivi, la care și eu mă uit, să fiu iertată, și care o fac atât de bine. Bețivii sunt specia cea mai ușor de imitat în România, și încă ne amuzăm să îi privim, fără să înțelegem catastrofa economică și afectivă pe care astfel de cazuri o creează într-o familie. Decăderea economică în România pleacă de la cea familială, a cărei ruină este cauzată de multe ori de alcool și țigări, devenite mult mai scumpe decât în comunism, când regimul încuraja aceste unice vicii pentru ca lumea să îi lase în pace. Comunismul a dispărut, dar racilele lui se văd în aceste forme de degenerare create de cenzură și represiune.

Cum ați reușit să găsiți echilibrul dintre poveste și mesaj, astfel încât romanul să nu devină un manifest?

Problema mea este că și eu fac parte din generațiile abuzate, dar care neagă cumva ideea de abuz. În România, aceste relații nu sunt niciodată în termeni de alb și negru. Cu puține excepții, când este vorba de violență fizică sau de viol, de șantaj sau constrângere, femeile erau și sunt capabile să se apere de agresiune sau să o refuze. Nu eram atât de neputincioase pe cât se pare. În general, relațiile extraconjugale erau din plăcere sau din interes. Pentru tinerele fete, relația cu un bărbat în poziție de autoritate era de multe ori calea de a avansa, de a face carieră sau, pur și simplu, de a trăi mai bine.

Romanul meu este, de fapt, despre această zonă gri, greu de înțeles poate de generațiile de azi. Multe fete descoperă cu groază ce erau în stare să facă tații lor, când, de fapt, abuzul era ceva consfințit. Băieții creșteau de mici cu ideea că li se cuvine, ori asta e o vină colectivă pe care trebuie să ne-o asumăm ca societate.

Vindecarea se face în revers, mergând la sursă, la familie, la părinți și bunici. Protestele sunt bune, dar nu sunt suficiente atâta timp cât nu recunoaștem rolul familiei și al educației în acest proces de reformare. Un bun început ar fi ca agresorii să învețe să ceară iertare, să admită vina. De multe ori, tot ce vrea o femeie abuzată este să i se ceară iertare. Atât și nimic mai mult.

După ce cititorii vor citi „Dancing Queen” care este/sunt întrebările pe care sperați să și le pună? De ce?

Dancing Queen ar vrea să fie o lecție de istorie, de sociologie, de mentalitate colectivă. Mesajul ar fi ca fiecare bărbat să se întrebe în ce moment a avut o astfel de atitudine de prădător, cu știință sau fără știință. Eventual, să transmită băieților lor interdicția de a se purta la fel cu partenera de viață, cu colegele sau, pur și simplu, cu vecina de compartiment.

În același timp, este un mare semn de întrebare și pentru femei. Când am știut de asemenea abuzuri și nu am făcut nimic, nici măcar o vorbă de consolare față de victime? Căci, în comunism, când femeile consimțeau la relații cu șefii lor, pentru unele dintre ele era singura cale de a-și păstra locul de muncă, ori, în general, aceste lucruri se știau în comunitatea de femei. În loc de solidaritate, fiecare încerca să își salveze pielea individual, lăsându-le pe victime singure în fața abuzatorului, care nu făcea decât să își consolideze atitudinea.

Acest gen de interogare îi privește pe toți, femei și bărbați deopotrivă. Să nu lăsăm totul în seama bărbaților. De multe ori, aveau consimțământul nostru.

Muzica ABBA este mai mult decât un fundal, titlul romanului fiind dat chiar de una dintre piesele formației suedeze. Ce simbolizează pentru dumneavoastră ABBA și „Dancing Queen” și de ce ați ales acest titlu?

În roman, există un moment în care Sonia, în clipa în care avea deja 20 de ani și era căsătorită cu Marc, în vârstă de 45 de ani, îl întâlnește pe Silvan, studentul soțului ei. Marc este profesor la Academia de Arte Frumoase, cum era numită pe atunci (de căutat cum se numea exact în acea perioadă), iar Silvan îl ajută pe maestru să își înrămeze tablourile pentru o nouă expoziție.

Sonia dă din întâmplare peste el în atelier, când vine într-o duminică să aducă niște flori, în absența lui Marc. Cei doi au cam aceeași vârstă, dar sunt extrem de diferiți. Sonia duce o viață de lux în apartamentul lui Marc, în timp ce familia lui Silvan este amenințată cu anihilarea din cauza dizidenței fratelui mai mare, care fusese aruncat în închisoare din cauza unei scrisori împotriva lui Ceaușescu.

Cei doi petrec o după-amiază în atelier, discutând, bând cafea, fumând și ascultând ABBA. La un moment dat se și întind alături în pat, fără să se atingă, fără un gând indecent. Este momentul în care Silvan realizează că Sonia este o victimă, și nu o profitoare, așa cum toată lumea din anturajul lor credea, iar Sonia înțelege ce anomalie reprezintă relația ei cu Marc, în timp ce soțul ei ar fi trebuit să fie cineva ca Silvan.

ABBA, una dintre puținele formații occidentale tolerate de comunism, este astfel un simbol al acelei perioade, al unei atmosfere ambigue, suspendate între libertate și abuz. Să nu uităm nici versurile cântecului, care astăzi ar fi greu de acceptat: „You are the Dancing Queen / Young and sweet, only seventeen.”

Pe lângă statutul de scriitoare, conduceți și o editură în Canada. Ce v-a învățat antreprenoriatul despre literatură și ce v-a învățat literatura despre business? 

Meseria de editor este, în același timp, o șansă și o neșansă pentru mine. Șansa de a înțelege cât de mult publicarea unei cărți este ca un joc de noroc, al cărui succes depinde uneori, încă o dată, de bărbați, de colegi scriitori, mentori sau critici. Ca autor debutant, cum era cazul meu când am publicat Țara brânzei, totul ținea de o fantezie vehiculată de Hollywood, ideea autorului talentat care dă lovitura și cucerește lumea. Ei bine, literatura este plină de exemple contrare: poți fi talentat, poți publica o carte bună și poți cădea complet în uitare, uneori fără a fi măcar citit sau descoperit.

Ca editor format, cum am fost eu, care a învățat meseria văzând și făcând, partea aceasta ascunsă a literaturii a fost ca un duș rece. Cred că nici 1% dintre autori nu își imaginează drumul complex al unei cărți, de la ideile puse pe hârtie până la produsul final trimis în librării și care, eventual, ajunge să ia un premiu. Câtă muncă și, mai ales, câți bani presupune acest drum!

În România, acest lucru este mai puțin vizibil. În Canada suntem undeva pe la mijloc. Vrem succes, dar ținem totuși și la o anumită calitate, la contribuția la panteonul literar, fără aviditatea modelului american, care dă, în ciuda tuturor exceselor sale, multe cărți bune ce sparg tiparele.

Editoarea din mine a învățat-o multe pe autoarea care eram, iar Dancing Queen este un astfel de produs, vreau să cred: echilibrat ca poveste, ca dialog, ca personaje care se dezvoltă și cresc prin propriul dialog. În general, încerc să țin cont de lecția pe care le-o dau autorilor pe care îi editez: le tai pasaje întregi și le spun ce să pună în loc și de ce.

Dar chestiunea banilor, mai ales, schimbă radical viziunea despre literatură, iar uneori viitorul unei cărți, chiar al unei cărți bune, depinde de imposibilitatea de a o publica din cauza lipsei de bani.

Într-o perioadă în care AI vine cu trasformări vizibile, cum vedeți viitorul editurilor și al profesiei de scriitor?

Cred că AI poate servi, poate fi o unealtă bună, dar până acolo încât să avem încredere că poate înlocui acea scânteie personală, acea sclipire unică din fiecare individ, care este un summum de experiență, de educație și de trăire, mai este cale lungă. Originalitatea este ceva ce, în acest moment, nu se poate înlocui, dar nu se știe niciodată ce se va înțelege, în viitor, prin „a fi original”. Totul este pe cale de reorientare, inclusiv sistemul clasic de valori.

Eu una fac parte din generația optimistă, pentru că nu mă servesc în niciun fel de AI. Dacă vor fi transformări profunde, sunt sigură că vom găsi calea să ne adaptăm. Cam asta a fost și reacția când au apărut cărțile electronice. Toată lumea se lamenta la înmormântarea cărții pe hârtie. Și iată-ne ajunși în faza în care vindem mai multe cărți pe hârtie decât online.

Nu zic că AI este același lucru, dar suntem o specie rezistentă. Ne speriem când vedem un animal nou în peisaj, dar, până la urmă, știm să îl domesticim și să îl punem la căruță.

Ce înseamnă succesul pentru dumeavoastră astăzi? De ce?

Pentru multă lume, succesul înseamnă să te uiți la televizor și toată lumea să vorbească despre tine. În general, concepția noastră despre succes este cea formată de Hollywood. În cazul unui scriitor, după părerea mea, miza cea mare este să continue să scrie și, mai ales, să scrie cărți bune.

Dacă cei care citesc Dancing Queen consideră că este cea mai bună carte a mea sau cea mai bine realizată, pentru mine acest lucru înseamnă succes. Este singura definiție care mă satisface, pentru că implică o continuă muncă de perfecționare. Succesul adevărat se hrănește, se întreține.

Există autori care au dat lovitura cu o singură carte, e adevărat. J. D. Salinger este unul dintre cele mai notorii cazuri, cu De veghe în lanul de secară. Ei bine, nu este genul de autor pe care îl preaslăvesc. Îmi plac mai degrabă autori precum Ismail Kadare sau Mario Vargas Llosa, care au continuat să producă capodopere până la adânci bătrâneți.

Când publici a douăsprezecea carte și ea încă primește patru stele din cinci în cel mai mare cotidian, aceasta este, pentru mine, o măsură a succesului. Adevărata lovitură la care aspir este ca următoarea carte, pe care o voi publica în primăvara anului 2027, să primească cinci stele.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 409 (15 august – 15 septembrie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.