fbpx
Opinii

Hipsterismul, supapa noului stahanovism?6 min

21/03/2020 4 min read

author:

Hipsterismul, supapa noului stahanovism?6 min

Reading Time: 4 minute

La ce vârstă am, tinerii din ziua de azi pot foarte bine să îmi răspundă cu “OK BOOMER” la orice aș zice și să mă expedieze astfel în irelevanță, cum observ că se practică pe Facebook. Și totuși, nu contenesc să mă minunez când văd cum fiecare generație tânără din epoca modernității (inclusiv a mea, la vremea ei) repetă cu variații, fără îndoială interesante și semnificative, dar până la urmă secundare, un anumit pattern de nonconformism controlat, codificat și tolerat ca atare de către societate.

De Ionuț Bălan

 Așa îmi amintesc cum eram rocker în anii 80 și 90, cu păr lung, blugi strâmți și geacă de motor. Tot acest ansamblu de muzică și aparență exterioară dădea coerență și manifestare urii față de regimul comunist al lui Ceaușescu, iar după Revoluție față de cel neocomunist al lui Iliescu. Mulți ani după aceea, în cărți și documentare elaborate, am văzut analize sociologice întregi despre cum (sub)cultura rock a pus umărul la căderea Cortinei de Fier, injectând showbiz occidental în penuria mentală a Estului, și m-am simțit puțin manipulat, așa, la modul duios-nostalgic.

 Mai interesant a fost să aflu că modelele mele vestice rock, hippie și punk, pe care îmi bazam anticomunismul adolescentin, aveau o bază ideologică totalmente opusă celei la care mă raportam eu, oricât de primitiv. Cu un oarecare șoc, am realizat la un moment dat că nonconformiștii Occidentului luptau împotriva “exploatării capitaliste”, la care eu tindeam ca la un ideal, printre altele ca să pot merge și eu la aceleași concerte precum ei. Și mai târziu am înțeles că “lumea civilizată” a rezolvat această disonanță cognitivă (să celebrezi căderea comunismului cu elemente de cultură de stânga chiar extremă uneori) prin ideea, de atâtea de ori repetată, că ce trăisem noi nu fusese “socialism adevărat”, fiind “implementat prost” și abuziv de niște țărani inculți precum Ceaușescu, cu origini intelectuale nesănătoase.

 Mă uit însă în jur și constat că epoca mea, a rockerilor, punkerilor, depeșarilor și rapperilor, a apus demult. În locul ei a apărut de mai mult timp un soi de melting pot destul de indistinct la prima vedere, compus din așa-numiții “hipsteri”. Care să fie oare trăsătura lor distinctivă unică, de substanță? Greu de spus. Până una alta, pare că toată lumea face mișto de ei și de obsesia lor pentru biciclete și, mai de curând, pentru trotinete electrice. Mai interesant este că primii care fac mișto de hipsteri sunt chiar hipsterii și că nu ești “hipster adevărat” dacă nu practici metodic autoironia.

 Cu alte cuvinte, trebuie să iei extrem de în serios activitatea de a arăta că nu te iei în serios. Pentru că ești tot timpul pe marginea unei prăpastii: încetezi să mai fii hipster și recazi în masa comună a “conformiștilor” din clipa în care te relaxezi și crezi că ai făcut tot ce trebuia pentru a fi hipster. Exact ca la comuniști, pentru a fi autentică, revoluția trebuie să fie permanentă.

 Tot istoria m-a ajutat să înțeleg că hipsterismul este de fapt o supapă identitară a noii burghezii corporatiste, care are nevoie, în puținul timp liber, să simtă că aparține de boema artistică.

 Căci termenul “hipsteri” apare prima dată în anii 40-50 în Statele Unite și îi desemnează inițial pe unii fani ai jazzului și swingului. Însă nu este vorba pur și simplu de melomani, de fanii unui anumit gen muzical. Nu asta te făcea hipster, sau mai degrabă nu doar asta. Relația muzician-meloman poate fi, și chiar este pentru mulți, dincolo de tot ce poate ține de “spiritualitate” și alte lucruri imponderabile, una de schimb de servicii de natură economică. Te duci la spectacol, plătești, asiști, savurezi și te duci acasă. În rest, rămâi în lumea ta, iar muzicianul într-a lui. Nu suferi și nu aspiri la nici un fel de “contagiune identitară”.

Cu hipsterii, însă, spun autorii vremii, lucrurile se întâmplă cu totul altfel. Muzica nu este suficientă sau, mai precis, înseamnă mult mai mult. Hipsterii asimilează nu doar muzica, ci și ceea ce își imaginează ei că reprezintă cultura, felul de a fi, identitatea muzicienilor pe care îi apreciază.  Tineri albi cu joburi bune și venituri stabile din clasa de mijloc, hipsterii vor să-și injecteze, ca pe un soi de drog identitar, ceva din șarmul periculos al modului de viață al artiștilor jazz de culoare. De aceea, le imită și felul de a se îmbrăca și de a vorbi.

Asta s-a întâmplat și ulterior și se întâmplă și în ziua de astăzi. Este vorba despre a compensa un anumit cult al muncii care pentru mulți reprezintă cotidianul. Liberalismul clasic definește munca ca disutility, ceea ce înseamnă, în cuvintele omului simplu, că ea nu are valoare în sine. Odată că nimeni nu muncește de dragul de a munci, ci pentru beneficiile care decurg din muncă. De asemenea, valoarea produselor muncii cuiva depinde de aprecierea pur subiectivă a potențialilor cumpărători. Nu există “valoare-muncă”, cum cred marxiștii.

Iată însă că ideologia corporatistă, fără a disprețui banii ca atare, a implantat în societate un nou tip de cult al muncii. Ți se transmite pe toate canalele că trebuie să îți placă să muncești și că, dincolo de bani, munca trebuie să fie o satisfacție în sine. Angajatorii caută pasiune, implicare, proactivitate. Nici măcar nu-și mai pot imagina că cineva poate fi profund eficient și rentabil pentru companie muncind fără nici un chef, deși este evident că nu e nici o contradicție la mijloc, ba chiar dimpotrivă uneori. Dar cine are nevoie de angajați lucizi? Slujba trebuie să devină al doilea cămin, a doua familie, dacă nu cumva singurul/singura. Nu trebuie să fii niciodată mulțumit de ce ai realizat. Deficitul de ambiție poate fi și chiar este motiv de concediere. Concediul nu este decât reîncărcarea bateriilor în vederea reluării muncii. Capitalismul, care însemna la origine să obții un nivel de prosperitate care să-ți permită să ai o viață dincolo de muncă, a fost total pervertit.

Este limpede că, pentru a face față acestei robotizări fără să o iei razna, ai nevoie de supape cultural-identitare elaborate. Și nu este deloc de mirare că hipsterii sunt, de cele mai multe ori, anticapitaliști și disprețuiesc economia, fără să știe deloc ce este capitalismul (adică: cu totul altceva decât corporatismul și cultul muncii de care e caracterizat). Astfel, vrei să simți că participi la o identitate boem-artistică, după ce munca ți-a răpit orice identitate. Una fără îndoială imaginară, în condițiile în care artiștii adevărați (bogați sau săraci, cu mai mult sau mai puțin succes) nu disprețuiesc deloc economia și calculul presupus de ea, știu foarte bine ce înseamnă și munca, și banul. Și atunci cultivi tot ceea ce ți se pare că se opune economiei: arta, boema, ecologia, “cauzele sociale”, “comunitatea”, în sensul cel mai abstract.

Industriile imaginii fac însă în așa fel încât tot ceea ce la un moment reprezenta frondă și avangardă devine, prin împachetare, promovare și vânzare, noul conformism, astfel că hipsterul este permanent angoasat să nu recadă în marea masă burgheză, pe care de altfel nu a părăsit-o niciodată. 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *