Ionuț Bălan: Bine ați venit în suprarealism! Welcome! Willkommen!

Reading Time: 3 minute

Singura certitudine e incertitudinea. Orice business implică riscuri majore, cu excepția celor extrem de defensive, cu marje mici de profit și care, totodată, mobilizează mult capital. De aceea, pare mai rațional ca ținta să fie minimizarea eventualelor pierderi. Căci nu trăim vremuri care să răsplătească eficiența și avantajele comparative.

de Ionuț Bălan

În aceste condiții, a nu face nimic înseamnă a te pune la adăpost, am mai vorbit de asta. Adică a face apel la refugiile clasice reprezentate de activele hard, cum ar fi metalele prețioase. Nu pentru a face randamente și profit, ci pentru a evita pierderile. În vremuri de criză, a alege plasamente alternative precum aurul poate fi echivalent cu supraviețuirea.

De fapt, ca să ne exprimăm corect, aurul nu oferă niciun câștig, e nivelul zero al pierderii. Creșterea prețului său față de referință trădează cam câtă inflație se introduce sau câtă productivitate se pierde. E limpede că traversăm o perioadă în care inițiativele, în special cele încărcate cu mult hazard moral și selecție adversă ale guvernelor, au obiceiul să-ți bage mâna în buzunar.

Acestea fiind spuse, aș mai dori să mai clarific/readuc în atenție câteva chestiuni. Vânzarea la prețuri mai mici decât concurența e dovada practicilor comerciale neloiale, vânzarea la prețuri mai mari decât concurența e cea a poziției monopoliste, vânzarea la aceleași prețuri precum concurența ar arăta că operatorii de pe piață conspiră pentru a stabili prețurile. Care ar fi soluția? Vânzarea gratis sau la prețuri negative!

Negative? Da, după spor natural negativ, creștere economică și dobânzi negative, cu siguranță că noile manuale de economie vor consacra și noțiunea de dividende negative, caz în care deținătorii de acțiuni vor fi considerați colecționari în loc de investitori.

Iar cei ocupați să facă trafic cu ceea ce culeg din buzunarele celor productivi sunt politicienii. Ei au făcut din filantropia liber consimțită o obligație, prin efectul legii. Până când protecția – socializarea pierderilor – a devenit mai importantă decât capitalul și munca.

Şi nu știu dacă acum, când unii recomandă să se rescrie cărțile de economie, mai are sens să discutăm de anticipații raționale. Fiindcă nu e musai să fie așa. Expectațiile pot avea încărcătură emoțională când intră în scenă politicul și denaturează prin reglementări comportamentul natural.

Cu acest prilej se poate trece de la teoria anticipațiilor raționale la asimetria informațională, care intervine atunci când nivelul educațional scăzut le permite propagandiștilor să inducă în eroare ca să conserve o formă de putere.

Dar știți ce primesc în schimb cei manipulați, ca să nu perceapă cultivarea asimetriei? Democrația. Chiar dacă ea nu funcționează în absența educației.

Cred că am adus suficiente dovezi – despre care am mai vorbit, în urmă cu mai mulți ani – că trăim în plin suprarealism. Asistăm la o diluare a instinctelor, deși acestui fenomen i se dă o interpretare economică, în căutarea încrederii.

Nu sunt însă singurele lucruri care mă derutează. Exista obiceiul că cine dădea banii făcea și regulile, ba chiar se vota cenzitar. Numai că politicienii au decis să încalce cutuma și să le facă ei, au întors poporul împotriva capitaliștilor și așa s-au inventat statele sociale.

Acest lucru se întâmplă însă în interiorul entităților statale. Pentru că atunci când vine vorba de alte țări, cei care dau banii fac regulile, se vede asta la fondurile europene. Din acest motiv sunt de preferat investițiile directe și cele de pe bursă. Poate că ne trebuie un sistem de irigații/drenaj ca să nu ne ia iar ploaia/seceta prin surprindere!

În fine, dacă tot am deschis discuția despre statele sociale, nu prea știu de ce acestea trebuie să fie dublate de ONG-uri. Ori este solidaritate socială, ori e liber consimțită. Cum vine asta ca cea din urmă, cultivată cu multă emoție, să meargă tot în direcția pe care o dau bugetul și statul social?!

Se întâmplă însă ca statele sociale să mai inventează o taxă pentru că nu le ajung banii. Mai ales când aceasta se impune pe la jumătatea exercițiului fiscal și contribuabilii tocmai apucaseră să-și încheie socotelile. E o formă de milogeală națională, care e bine să nu se confunde cu cheta televizată. Și sigur că există o relație directă între managementul precar și inflația de taxe. Guvernanții mai puțin capabili apelează mai mult la mila publică obținută cu forța și strică cash flow-ul menajelor. Precum managerii din economie, care atunci când nu se pricep să genereze productivitate își asigură o poziție de cartel cu ajutorul politicului și trag de prețuri în sus. Dacă ne luăm după abundență, s-ar putea spune că românii sunt cerșetorii fără vocație ai Europei.

Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei “Finanțiștii”, publicist la “Jurnalul Național”, “Săptămâna financiară”, “Piața financiară”, “Curentul”, “Bursa”, “Evenimentul zilei”. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 382 (16 aprilie – 16 mai 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.