Laurențiu Rusescu, regizor: „Publicul este întotdeauna pregătit pentru spectacole de calitate”

Laurențiu Rusescu, regizor: „Publicul este întotdeauna pregătit pentru spectacole de calitate”

Reading Time: 5 minute

La începutul acestui an, Asociația ARTPLEX a lansat „Dincolo de tăcere”, prima punere în scenă din România a unui text semnat de Jack Thorne, câștigător al Golden Globe pentru miniseria „Adolescence”. Piesa este scrisă special pentru a fi jucată de persoane cu dizabilități, iar spectacolul este accesibil atât persoanelor cu deficiențe de auz și celor auzitoare.

„Dincolo de tăcere” creează un teatru fără bariere, unde nu sunt folosite soluții clasice de „accesibilizare” pentru surzi, ci folosește doar frecvențe joase, care pot fi auzite și simțite ca vibrații în corp, transformând sunetul în mișcare și emoție, nu doar în informație auditivă.

Laurențiu Rusescu, regizorul piesei ne-a vorbit despre provocările cu care s-a confruntat în punerea în scenă a „Dincolo de tăcere”, despre viitorul teatrului incluziv în România, dar și despre „Insula” primul său lungmetraj la care va începe filmările în luna mai.  

„Dincolo de tăcere” este primul text de Jack Thorne pus în scenă în România. Ce v-a atras la acest text?

Jack Thorne era deja un autor pe care îl cunoșteam foarte bine ca scenarist. Văzusem Skins și Shameless, dar nu știam că scrie teatru. Acum patru ani, Șerban Pavlu mi-a dat textul să-l citesc. Prima surpriză a fost că piesa exista. A doua, mult mai puternică, a fost lectura.

Deși îi știam stilul, am fost sincer complet luat prin surprindere. Este un text de o forță viscerală rar întâlnită. Liniile narative se împletesc impecabil, dialogurile și situațiile nu îți dau niciun moment de respiro, iar finalul este devastator. Pare că exagerez, dar asta am simțit. Și nu sunt ușor de impresionat.

Este o dramă cu mult umor — uneori negru, uneori licențios — dar mereu onestă și directă, fără ocolișuri. Nu știu dacă este „potrivită” pentru publicul român; asta vom vedea împreună. Știu însă că este potrivită pentru o distribuție foarte bună și pentru un spectacol pe măsură.

Spectacolul este jucat de actori cu deficiențe de auz. Cum schimbă această distribuție relația dintre scenă și public?

Aș vrea să clarific un lucru esențial: spectacolul a fost conceput de la început ca o experiență accesibilă simultan, nu „pentru unii” și adaptată „pentru alții”.

Rolurile principale sunt interpretate de doi actori surzi, Diana Timari și Eduard Iacovache. Alături de ei, pe scenă, în fiecare moment, se află doi actori auzitori — Ana Vînău și Adelin Tudorache — care nu dublează în sens clasic, ci sunt parte din aceeași construcție scenică. Sunt, practic, două jumătăți ale aceluiași personaj.

Această soluție a permis evitarea accesibilizării clasice — subtitrări sau un interpret separat. Dialogul se vede și se aude simultan, fără ca spectatorul să fie nevoit să își mute privirea de pe scenă sau să aștepte traducerea. Asta dă ritm, coerență și o savoare specială spectacolului.

Mai important, pune pe picior de egalitate cele două limbi — româna și Limba Semnelor Române (LSR). Spectacolul se urmărește ca un spectacol de teatru „normal”, care are ceva în plus. Nu cere un efort special și nu e o încercare modestă de teatru „pentru persoane cu dizabilități”.

Credeți că publicul român este pregătit pentru o astfel de experiență?

Publicul este întotdeauna pregătit pentru spectacole de calitate. Nu pentru orice, dar pentru lucruri făcute cu rigoare și respect, da. Dacă nu încerci să șochezi de dragul șocului și nu faci lucruri doar ca să fii „altfel”, publicul vine.

De fapt, orice spectacol bun este, prin definiție, o experiență nouă. Dacă te repeți pe tine sau pe alții, nu mai faci teatru viu, cum spune Peter Brook. Artele spectacolului trăiesc din această mică abatere de la pluton — uneori înainte, alteori lateral. Uneori în spate, dacă nu te mai regăsești în sensul în care se deplasează plutonul. Evit să vorbesc despre „direcția bună”; asta se vede doar retrospectiv.

Ce ați dori ca spectatorii să ia cu ei la final?

Emoție. Pentru mine, acesta a fost întotdeauna scopul teatrului.

Apoi, bucuria descoperirii unei lumi care există lângă noi, dar pe care nu o vedem. O lume cu o limbă aparte — Limba Semnelor Române — vorbită de aproximativ 40.000 de persoane. Este o limbă locală, diferită de ASL (American Sign Language), cu regionalisme, cu poezie și cu o expresivitate extraordinară. Acesta este motivul pentru care, la finalul fiecărui spectacol, pe lângă Q&A, va exista și o scurtă prezentare despre LSR.

Mi-aș mai dori ca spectatorii să plece și cu sentimentul că orice este posibil. Diana Timari și Eduard Iacovache nu fuseseră niciodată la teatru înainte de acest proiect. Nu doar că nu jucaseră, nici măcar nu văzuseră un spectacol de teatru. Asta este ceva extraordinar — o experiență inițiatică care merită celebrată.

Cum a apărut ideea „coloanei sonore care se simte”?

Din aceeași dorință de a construi un spectacol comun pentru surzi și auzitori. Procesul a fost mult mai complex decât ne-am imaginat. Călin Țopa a lucrat de la arhitectura subwooferelor din sală până la testarea compozițiilor direct pe actorii principali, pentru a observa reacțiile lor emoționale.

A fost nevoie de sesiuni repetate de testare și reconfigurare. Frecvențele joase însoțesc fiecare piesă din spectacol și creează o experiență diferită de ceea ce publicul este obișnuit să audă într-o sală de teatru.

Care a fost cea mai mare provocare?

Traducerea textului de două ori: din engleză în română și din română în Limba Semnelor Române. Un efort permanent de a păstra specificul textului fără a-l deturna prin dubla interpretare.

Apoi, foarte concret, găsirea unei săli. Am fost refuzat sau ignorat de aproape toate teatrele din București. Am reușit să-l fac în ultima zi a proiectului AFCN. Salvarea a venit de la ARCUB și Mihaela Păun, care ne-au oferit sala din Lipscani, probabil cel mai potrivit spațiu posibil pentru acest proiect. Și, dacă tot am vorbit de AFCN, acest proiect nu ar fi fost posibil fără această instituție și fără oamenii care lucrează acolo.

Lucrul cu textul și sincronizarea celor două perechi de actori au părut imposibile la început. Dar, insistând și ajustând constant abordarea, am ajuns la firescul pe care mi-l doream.

Cum vedeți evoluția teatrului incluziv în România?

Mi-aș dori să evolueze spre independență și continuitate. Persoanele cu dizabilități ar trebui să fie cele care conduc aceste proiecte, cu echipe din interiorul comunităților lor. Mi-aș dori să existe și la noi un teatru dedicat, așa cum există în UK sau SUA.

Paradoxal, îmi doresc ca într-o zi să nu mai fie nevoie de regizori ca mine pentru astfel de proiecte. Iar dacă alți regizori vor să lucreze cu persoane cu dizabilități, sfatul meu este simplu: tratați-i ca pe niște egali. Vorbiți cu ei ca cu niște adulți. Fără compromisuri. Iar rezultatele pot fi uimitoare.

La ce alte proiecte lucrați?

În ultimii patru ani am realizat nouă spectacole și simțeam nevoia de a lua o pauză de la teatru, de o autoevaluare. Ocazia s-a ivit natural. În luna mai voi începe filmările pentru primul meu lungmetraj, Insula, primul dintr-o trilogie la care lucrez de mai mulți ani — o trilogie despre iubire și diferitele feluri în care aceasta te poate ucide. Revin astfel la film, fără a renunța însă definitiv la teatru.