Mărturii din „iadul” din Wuhan: victoria contra coronavirusului a venit cu un cost uriaș

7 apr. 2020 9 min

Mărturii din „iadul” din Wuhan: victoria contra coronavirusului a venit cu un cost uriaș

Reading Time: 9 minute

Tracy Wen Liu, jurnalistă, reporter și traducătoare de origine chineză care trăiește în Texas, a vorbit cu doctori și asistente aflate în prima linie a luptei contra COVID-19 în Wuhan, locul unde lumea s-a confruntat pentru prima oară cu ravagiile produse de noul coronavirus. Biz vă prezintă în exclusivitate mărturiile acestor luptători.

„Suntem recunoscători echipelor medicale care au venit să ne ajute, societății civile pentru aprovizionare, dar nu și conducerii spitalului și guvernului” – aceasta este starea de spirit a personalului medical din Wuhan, epuizat și cu nervii la pământ, dar care nu depune armele.

Dr. Li, specialist cardiolog la spitalul nr. 4 din Wuhan, și-a petrecut a treia săptămână din martie pregătindu-se pentru redeschiderea diverselor clinici ale spitalului, care fuseseră închise pe 22 ianuarie, când instituția se dedicase în întregime tratării bolnavilor de COVID-19. După două luni în linia întâi, Li era pierdut, psihic și sufletește, și nu știa ce să facă pe mai departe. Nu mai putea să doarmă, să mănânce, adesea era amețit și chiar uneori, aparent din senin, începea să plângă.

Trauma lui Li contrastează puternic cu imaginea proiectată de mass-media chinezească, plină de articole și emisiuni care glorifică reacția guvernului la pandemie. Din cauza acestei fericiri oficiale, Li se ferea tot mai mult să-și exprime fricile și grijile în fața celor din jurul său. El devenise un alt om, care înțelesese că viața e fragilă.

Autoarea articolului, Tracy Wen Liu, jurnalistă, reporter și traducătoare de origine chineză care trăiește în Texas

L-am cunoscut pe Li (nu e numele său adevărat, l-am folosit pentru a-i proteja identitatea) online, pe 23 ianuarie, ziua în care orașul Wuhan a intrat în carantină. Eu lucrez în Texas și împreună cu câțiva prieteni înființaserăm un grup de WeChat prin intermediul căruia să donăm măști și echipament de protecție spitalelor din Wuhan și din împrejurimile acestuia. Acum, când COVID-19 a ajuns deja o pandemie globală, este deosebit de important ca restul lumii să înțeleagă prin ce au trecut și încă mai trec medicii și asistentele din Wuhan, cu o parte dintre aceștia împrietenindu-mă între timp. Deocamdată, China a obținut o victorie împotriva coronavirusului, dar aceasta a venit cu un cost uriaș și de durată în materie de vieți omenești.

Salonul bolnavilor de COVID

Inițial, comunicarea mea cu Li era impersonală, concentrată mai ales pe logistica livrării de echipament de protecție către spital. Dar, în seara de 27 ianuarie, Li a scris pe grupul de WeChat spunând că simte nevoia să se descarce. Eram online atunci, așa că l-am ascultat cum descria situația din Wuhan, cu detalii zguduitoare.

În dimineața aceea, de abia intrat în zona contaminată a spitalului după ce trecuse prin întreg procesul de dezinfectare, Li dăduse peste un om prăbușit la podea, cu masca pe față, acoperit cu o pătură și având o culoare verde-gălbuie a pielii. Ceva mai încolo, o altă persoană stătea întinsă pe o banchetă, suferind vizibil și respirând greu. Lângă ea, un tânăr vorbea agitat la telefon, cerând ajutor. Mulți alți bolnavi zăceau pe jos în holul clinicii. În jurul lor, pacienții și membrii familiilor acestora stăteau pe banchete, în picioare sau pur și simplu pe jos. Li mi-a spus că erau complet lipsiți de expresie, ca și deja se obișnuiseră cu calvarul, sau în cel mai bun caz erau resemnați.

Podeaua era acoperită de gunoaie, sânge, vomă și spută. Pacienții erau mult mai numeroși decât personalul medical. Li a văzut două asistente, care se ocupau de internări, înconjurate de rudele pacienților, dintre care unii îngenuncheaseră implorându-le să-i ajute. Din când în când, ambulanțele aduceau noi și noi pacienți. Uitându-se pe geam, Li a văzut o coadă parcă fără sfârșit de oameni care așteptau să intre în spital, unii dintre nemaiputând să stea în picioare decât rezemați de pereți.

În primele zile după ce orașul a fost închis, spunea Li, veneau zilnic mii de oameni. Ei așteptau câte 4-5 ore numai ca să fie înregistrați, apoi încă 2 până la 5 ore fie pentru a primi medicamente și a pleca acasă, fie pentru a fi internați, caz în care se duceau la etajul 2, unde se așezau la o nouă coadă, de sute de oameni, pentru a li se repartiza paturi. Unii dintre ei cădeau din picioare; alții erau, în mod evident, pe moarte. Saloanele erau atât de pline, încât fuseseră instalate paturi și pe holuri și în cabinetele medicilor. Iar paturile nu se eliberau, deoarece nimeni nu se vindeca. „Nu avem suficienți oameni, suficiente medicamente, aproape deloc echipament de protecție”, mi-a spus Li. El încerca să-mi explice de ce nu-i putea ajuta pe bolnavi. „Fac tot ce-mi stă în puteri”, repeta el. „Ce altceva să mai fac?!” Am continuat să stăm de vorbă până când a trebuit să se întoarcă la lucru.

Zile de panică

Două zile mai târziu, pe 29 ianuarie, Li m-a sunat surescitat. Era la serviciu ceva mai devreme, iar rudele unui pacient care murise l-au atacat pe unul dintre colegii săi, smulgându-i masca și strigându-i: „Dacă e să fim bolnavi, să fim bolnavi împreună! Dacă e să murim, să murim împreună!” (Grupul de presă chinezesc Caixin a relatat ulterior incidentul.) Li era furios, mesajele sale erau însoțite de semne de exclamare. Și era și extenuat. Ne-a spus că era pe punctul de a ceda. „Eram pregătit psihologic pentru faptul că o să fiu infectat”, ne-a spus, menționând din nou lipsa de echipament de protecție adecvat. Dar nu era pregătit și pentru a se încăiera cu pacienții aduși în stare de panică și disperare. Văzuse cum colegi de-ai lui fuseseră înjurați, bătuți sau târâți pe holurile spitalului și se temea că e doar o chestiune de timp până să pățească și el același lucru.

Din ce spunea Li, situația era din ce în ce mai gravă. Tot mai mulți oameni mureau. Pentru că nu exista echipament de protecție, uneori medicii nici nu mai intrau în saloane ca să îndepărteze trupurile celor decedați. Li, înconjurat de cadavre, încerca să-și distragă atenția completând rețete pentru pacienții care încă trăiau. Era iadul pe pământ.

În primele zile de carantină, firmele de pompe funebre din zona foloseau dube pentru a transporta cadavrele din spital. În scurt timp însă au fost nevoiți să recurgă la tiruri. Într-una dintre zile, după ce își terminase programul de lucru, Li a văzut cum mai mulți angajați băgau cadavre în saci mortuari și apoi le aruncau în camioane. Scena nu-i mai ieșea din cap, nici treaz, nici la culcare, când avea coșmaruri. Era copleșit de un sentiment de neputință. În timp ce presa de stat înfățișa angajații spitalelor ca pe niște eroi, el își dedica întregul timp și energia pentru a trata pacienți care nu se mai făceau bine. „Nu e nimic eroic în asta”, spunea el.

În multe zone ale țării, chinezii au lipit afișe prin care își exprimă sprijinul pentru medicii și oameni din spitale care luptă contra COVID-19. În Wuhan, însă, unii pacienți și rudele acestora au ajuns să și atace medicii / ID 171272776 © Kavastudio | Dreamstime.com

Li a continuat să dea mesaje și să mă sune o dată pe săptămână. „Încet-încet încep să-mi revin”, mi-a spus el pe 11 martie. Cu toate acestea, continua să sufere de insomnie și tot nu îndrăznea să vorbească cu nimeni din China despre ce simțea. La serviciu, situația devenise iarăși demoralizantă. Cât fuseseră în toiul pandemiei, unii administratori ai spitalului stătuseră încuiați în birouri, fiindu-le frică să intre în saloane. Dar acum, că statul oferea recompense bănești, șefii se înghesuiau să primească primele. „E mult mai rentabil să lucrezi în industria financiară”, mi s-a plâns el. „Crezi că am vreo șansă să mă angajez acolo?”

În tranșee

Li nu e singurul care se gândește să-și schimbe profesia. O altă persoană cu care eram în contact, o asistentă în vârstă de 30 de ani de la Spitalul General Wuhan Changhang, s-a întrebat și ea dacă mai poate rezista. Wang, să-i spunem, a fost printre primele care au lucrat în „clinica de febră” a spitalului la izbucnirea epidemiei. Încă de la început munca a fost marcată de lipsuri de tot felul, nu numai echipament de protecție și medicamente, dar chiar și mâncarea de la cantină. Era nevoită să muncească, aproape fără apă și mâncare, în schimburi de 12 ore, care începeau la 6 sau 7 dimineața. Când o ajungea epuizarea, nu îndrăznea să-și dea jos echipamentul; se rezema de un zid și dormea așa.

Când orașul a fost închis, Wang nu s-a mai putut duce la spital cu autobuzul, așa că a apelat la serviciile unei firme de bike-share. Dar într-o dimineață nu a mai găsit nicio bicicletă liberă și a trebuit să meargă pe jos până la serviciu. Pe drum, în culmea disperării și a frustrării, m-a sunat și m-a întrebat: „Poți face un apel să fim ajutați să ieșim din situația asta?”.

Wang e o persoană optimistă și blândă, dar nu își ascunde emoțiile. Când rudele unui pacient i-au dăruit ceai și ceva de mâncare, a fost profund impresionată. De asemenea, Wang vorbește deschis și nu-i e frică de autorități. La începutul epidemiei, când locuitorii din Wuhan începeau să realizeze proporțiile crizei, Wang a cumpărat Tamiflu, un antiviral utilizat la tratarea gripei care fusese administrat pacienților deși nu exista nicio dovadă științifică că era eficient în tratarea COVID-19, și l-a dat rudelor și prietenilor, sfătuindu-i în același timp să nu iasă din casă.

Apoi, când guvernul Chinei a înființat o linie telefonică pentru raportarea incidentelor datorate neglijenței în combaterea epidemiei, Wang a sunat imediat și a spus că șefii spitalului ascunseseră faptul că exista personal medical infectat. De pildă, una dintre colegele ei se număra printre primele persoane infectate cu coronavirus și se afla la terapie intensivă, cu insuficiență respiratorie și cardiacă, încă din 23 ianuarie. Pentru a încerca s-o liniștească pe Wang, prietena ei îi trimisese un selfie zâmbind lângă aparatul de ventilație mecanică. Dar poza avusese efectul opus, iar Wang devenise și mai îngrozită la gândul că se putea infecta și ea.

Chiar și așa însă, Wang a continuat să meargă la serviciu, iar două zile mai târziu, pe 25 ianuarie, a început să tușească. Într-un SMS, mi-a spus că a făcut o tomografie care a relevat o umbră pe plămânul drept. Am sfătuit-o să se odihnească, dar mi-a răspuns că nu poate, pentru că și așa numărul de asistente era insuficient.

Autovindecare

La serviciu, Wang a văzut mulți colegi și colege cedând nervos și începând să plângă pe holuri. Ba chiar mi-a trimis un clip în care o asistentă, ghemuită într-un colț, plângea și țipa că vrea să-și dea demisia. Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu femeia respectivă, dar Wang mi-a zis că scenele astea erau ceva comun și că, de fiecare dată, un pacient apăsa pe butonul de alarmă, iar ele se ridicau și se întorceau la treabă.

Pe 27 ianuarie, Wang a fost diagnosticată cu infecție cu coronavirus. Verdictul fusese dat numai pe baza tomografiei, chiar dacă procedura standard de diagnosticare era utilizarea unui kit de testare. Wang și ceilalți colegi infectați au fost sfătuiți să se autoizoleze la domiciliu. La sfârșitul lui ianuarie, sute de colegi de-ai săi erau în carantină acasă sau spitalizați. Ea și soțul ei se autosechestraseră în camere separate. Săptămâni întregi Wang a trăit cu spaima în suflet, atât pentru ea cât și pentru familie, mai ales pentru fiul său de patru ani, pe care îl lăsase la socri.

Șeful ei îi spusese să nu dezvăluie nimănui că e infectată. Dacă totuși o întreba cineva, trebuia să spună că nu e, pentru a evita împrăștierea panicii. Deja multe spitale și instituții de presă primiseră ordin să nu pomenească nimic de epidemie. Pe 27 ianuarie, Wang mi-a dezvăluit că personalul medical primise ordin să nu pară neliniștit în fața oricui nu lucra la spital.

În timpul autoizolării, Wang comunica online cu organizații de voluntari care încercau să livreze echipament de protecție spitalului la care lucra ea. Când, în fine, pe 27 februarie, simptomele au început să amelioreze, lui Wang i s-au făcut două teste într-un interval de 24 de ore, așa cum cerea protocolul. Amândouă ieșind negative, Wang s-a întors la spital. „De data asta chiar sunt speriată”, mi-a spus. „Mi-e frică să nu mă infectez din nou. Am un copil! Nu mai merge, vreau să-mi schimb meseria cu una mai sigură.”

În martie, compania chinezească de tehnologie ByteDance, care deține și aplicația de social media TikTok, a oferit 100.000 de yuani, echivalentul a 14.100 de dolari, fiecărui membru al personalului medical care fusese infectat. Numai că, deoarece infectarea lui Wang nu fusese confirmată cu ajutorul unui test, bănuia că nu se califica pentru a primi banii. Și oricum, mi-a zis, nu o interesau astfel de recompense. Ea voia doar o investigație ulterioară a oficialităților din guvern și din spitale care mușamalizaseră epidemia.

Departe de finalul luptei

O ultimă relatare cu privire la criza COVID-19 a venit de la o veche prietenă din China, pe care o voi numi Jing, anesteziolog în orașul Shiyan, în apropiere de Wuhan. Ea nu și-ar fi imaginat niciodată că s-ar putea afla în linia întâi pe frontul împotriva unei epidemii. Dar la finalul lui februarie acest lucru era deja realitate. Primul val al personalului medical se simțea deja la limită, fizic și psihic, însă numărul de bolnavi internat continua să crească.

În această situație, spitalul la care lucra Jing a început să instruiască specialiști din alte domenii medicale pentru tratarea pacienților cu coronavirus. După un curs rapid, Jing a fost trimisă direct în tranșee. Când am vorbit cu ea, pe 22 februarie, a recunoscut că, atunci când a văzut prima ambulanță aducând un bolnav de COVID-19, a simțit impulsul de a o lua la fugă. Dar și l-a înfrânat și și-a făcut meseria de a ajuta oamenii. La sfârșitul acelei prime zile, a plâns în hohote.

Acum, la început de aprilie, pandemia pare să fi fost în mare parte sub control în China. Dar lui Jing nu-i vine să-și lase garda jos. Criteriile de externare, spune ea, vor fi tot mai permisive, iar calitatea testării efectuate în închisori și aziluri lasă mult de dorit. În plus, se teme că, gripa răspândindu-se la nivel global, în China vor intra persoane infectate de peste hotare.

Pe 8 martie, Jing mi-a spus că șefii spitalului nu-i împărtășesc îngrijorarea. Ba dimpotrivă, se poartă ca și cum pericolul ar fi trecut. „Le suntem recunoscători oamenilor din toată țara, echipelor medicale care au venit să ne ajute, societății civile pentru aprovizionare, dar nu și conducerii spitalului și guvernului. Lupta nu s-a încheiat, dar ei se grăbesc să fie recompensați”, mi-a spus Jing.

Acum, că oroarea pandemiei a ajuns din țara mea natală în țara în care trăiesc acum, vreau ca lumea să știe cât de grav este în Wuhan. Mă uit la oamenii din cartierul meu care nu respectă distanțarea socială și acest lucru mă înfurie și mă sperie. Toată lumea trebuie să înțeleagă ce mari sacrificii au făcut angajații din spitalele din China ca să țină epidemia sub control. Mai mult, trebuie să accepte că încă nu am învins COVID-19 și că o să mai trăim încă mult timp sub amenințarea sa. E adevărat, în China numărul de cazuri confirmate și de decese descrește, însă cicatricile de la momentul de maximă intensitate al gripei rămân. Iar medicii, asistentele și ceilalți profesioniști din domeniul medical trebuie să trăiască cu experiența zguduitoare pe care au avut-o. Cicatricile lor nu se vor vindeca prea repede.

© Project Syndicate

Lasă un răspuns

Articole pe aceeași temă: