fbpx
Tech

Modelatorul de emoții

09/02/2019

author:

Modelatorul de emoții

Fiecare anotimp al Bucureștiului îl știe deja ca pe un casnic de-ai săi, însoțindu‑le ciclicitatea urbană fie cu un aparat foto, fie cu nelipsitul smartphone. Iar când îi simt lipsa, este pentru că alege să lucreze cu drona, departe de civilizație. Un adevărat modelator de stări, de emoții, Vlad Eftenie ne invită să ne cunoaștem mai bine, prin intermediul fotografiei.

Ce înseamnă inovație în munca unui  fotograf?

Prin creativitate, fotograful ar trebui să se reinventeze pe sine zi de zi. Depinde și ce gen de fotografie practică: dacă e fotografie de produs cu clienți, inovarea e mai dificilă, pentru că e posibil ca ei să nu fie deschiși întotdeauna către viziunile tale experimentale și preferă siguranța unui produs în care au încredere și se merge pe un estetic bine temperat. În domeniul fotografiei artistice, fotografia liberă, poți să faci oricând, orice. Și eu am evoluat de la fotografia pe film la digital, unde descoperi tot felul de programe, de plug-in-uri. Ca atare, singura limită e creativitatea, imaginația, inventivitatea autorului, pentru că depindem de mijloace. În același timp, și autorul, artistul fotograf, are pu­blicul lui care îl limitează. Pentru că publicul nu va răspunde niciodată bine sau sunt puține șanse să răspundă bine la un experiment vizual. De exemplu, făceam la un moment dat niște fotografii “în oglindă” (mirroring), pe funcția automat a unui a­numit aparat, prin București. Unii m-au felicitat, alții îmi dădeau mesaje cerându-mi să le șterg, dar am continuat. Apoi a apărut drona, care nu e un experiment vizual, ci de lărgire a percepției. Cu alte cuvinte, zona de inovare ține de creativitate, de capacitatea artistului de a propune mijloace noi de comunicare vizuală. În același timp, trebuie să ai și o personalitate puternică și un rol de a educa publicul, pentru că uneori revii la anumite rețete clasice pentru că pur și simplu vrei să vezi ce se mai întâmplă, ca reacție, alteori, cu tot curajul din lume,
mergi mai departe și zici: le-o plăcea, nu le-o plăcea, eu vreau să exprim chestia asta. Important este să nu rămâi captiv cerințelor publicului sau unui client.

Există și riscul de a te imita?

Evident. Este riscul comodității. În fotografie sunt mai mulți pași. Primul pas este al explorării: nu știi nimic și explorezi în căutarea unui stil. În clipa în care devii tu însuți, este o asumare a propriei viziuni, simți că ești tu însuți, că ai o identitate și asta te bucură, îți dă o liniște. Pe de altă parte, după ce îți exersezi propriul stil, îți dai seama că fie începi să faci variațiuni, în cel mai bun caz, fie rămâi acolo. Și depinde de spiritul pe care îl ai tu, odată ce ai descoperit o rețetă, să o practici toată viața. Pe de altă parte, eu cred că arta este un mediu al explorării, iar pentru mine a rămâne într-un loc ar fi echivalent cu sufocarea artistică. Odată ce am aflat un loc, îl
explorez dar nu îl epuizez și trec mai departe, pentru că fiecare etaj e doar o trambulină pentru următorul etaj în
creativitate.

Ce te-a impresionat pe partea foto la smartphone-uri în 2018?

M-a impresionat faptul că am pus față în față o imagine făcută cu un mirrorless și una realizată cu un telefon (Huawei P20 Pro) și, întrebând mai multe persoane
des­pre calitatea imaginilor, au fost convinși că poza cea mai clară a fost făcută cu aparatul foto. Dar de fapt era poza făcută cu smartphone-ul. Pot să spun acum că, în materie de fotografie, telefoanele mobile au ajuns la un nivel care începe să riva­lizeze cu nivelul unor anumite aparate foto semiprofesionale în materie de rezoluție și calitate a imaginii. De aici iată că apare miniaturizarea de care cu toții avem nevoie pentru a fi mai confortabili. Știu că nu mai am nevoie să port cu mine ditamai geanta. Îmi iau un anumit aparat cu care știu că nu poate rivaliza telefonul, prin prisma focalei folosite (smartphone-ul are focală fixă, pe aparatul foto îți pui ce obiectiv vrei). Când simt că am nevoie de flexibilitate, voi folosi și un aparat foto. Dar orice ai face, aparatul foto trebuie ridicat, ținut cu două mâini, trebuie văzut cum faci zoom-ul, ce setare ai. Pe când cu un smartphone, adeseori îl scot din buzunar, apăs și am obținut poza. Un hit instant. Nu e vorba că tehnologic sunt diferite, dar e mai rapid cu telefonul mobil și în anumite situații te camuflezi foarte bine: dai impresia că butonezi, dar tu de fapt faci poze.

Către ce ar trebui să ducă mai mult Inteligența Artificială în fotografia mobilă?

Ar trebui ca AI să fie un fel de agendă predictivă a fotografului, care să se bazeze pe ce poze vede în telefonul meu (le știe deja localizea prin GPS) și să îmi ofere informațiile necesare legate de starea vremii, de pildă, iar la acestea să se adauge și informații legate de zona unde urmează să  merg: unde găseti o cafenea în apropiere etc. Să știe mai degrabă să citească niște date legate de meteo, luate de pe internet și să zică: “mâine la 14.00  o să ai o lumină bună în locul X , încearcă să fii acolo. Știu că tu adesea mergi acolo și faci poze în acel loc”. Altfel, eu vreau să am un control cât mai mare, vizibil, al creării cadrului, încadrării, al abordării subiectului. Terminalul îmi recunoaște când fac peisaj, mâncare, căței, zăpadă..bravo! Doar că eu am recunoscut deja asta înaintea lui.

Ce ți-a atras atenția în zona aparatelor foto anul trecut?

Revoluția o reprezintă mirrorless-urile full frame, de la producători precum Nikon și Canon. Foarte importantă aici este montura, nu atât obiectul, ca atare obiectivele care urmează pot fi mai performante. Ceea ce e important. O rezoluție mare a senzorului necesită și o anumită optică, o acuitate pe linii, pe milimetru. Nu megapixeli ne trebuie, ci claritate, calitate a imaginii. E un pas major, dar preliminar. Deschide o lume nouă, dar nu el reprezintă momentan explozia. Poate în următorii trei ani ar urma să apară lucruri interesante, respectiv un senzor organic.

Care este experiența ta fotografică în  lucrul cu drona?

Când lucrez cu drona, mă simt ca atunci când lucram pe film. Drona îmi afișează pe telefon doar un preview din ce se întâmplă și tot ce fac cu acest echipament rămâne pe cardul cu care este echipată. Până să le descarc, să le procesez, pozele făcute rămân în dronă un timp (folosesc un DJI Spark), iar eu rămân cu senzația a ceea ce am văzut pe ecran. Am emoția ridicării de la sol, nu știu ce o să se întâmple sus, merg pe intuiție (îmi implic acel instinct fotografic) și, nu în ultimul rând, am magia descărcării pozelor. Nu mă grăbesc niciodată să descarc fotografiile.

Cine este criticul de ale cărui păreri ții cont?

Am un critic mare și lat, mama mea. Doar că ei îi plac prea multe lucruri și atunci mă transform eu în critic. Are simț artistic, vizual, e profesionist, doar că tinde să-i placă prea multe lucruri și să exagereze. Când am de participat la un concurs de fotografie, am o rutină precisă. Aleg câteva poze din miile de poze făcute, fac o selecție, întreb doi oameni și de părerea lor țin cont în ajustarea părerilor mele finale: una este mama și cealaltă persoană este doamna secretară de la noi de la firmă. Dumneaei nu vine din domeniul vizual, dar are un instinct foarte bun, îi plac lucruri care sigur le-ar plăcea și altora, are instinctul publicului larg și am nevoie și de viziunea asta. Așadar, o întreb pe Roxana, o întreb pe mama și din cele două opinii corelate cu a mea fac o medie, un mix, ca să fie bine pentru toată lumea.

Pe lângă arhitectură și fotografie, ai început să explorezi și matematica sentimentelor, încerci să rezolvi și “ecuații emoționale”.

Am fost curios întotdeauna de funcționarea oamenilor: cine suntem, de ce suntem, ce facem, de ce facem ceea facem și cum am putea să fim mai bine decât atât. Iar când zic “mai bine”, să înțeleg cum funcționăm și mai ales zona aceasta de neatins, a emoțiilor, a sentimentelor. În ceea ce privește afecțiunile emoționale și psihice și mai ales cele din plan energetic, invizibil, de-abia acum e un soi de boom în care în sfârșit nu mai e o rușine că mergi la psiholog, e normal să vii de la terapie. În fotografiile mele apar oameni. Eu însumi am stări atunci când fac poze și e foarte important să înțeleg ce simt eu, cum sunt eu. În încercarea mea de a fi mai bun trebuie să-i înțeleg și pe ceilalți. În același timp, lucrez cu oamenii: țin conferințe, prelegeri, prezentări. Dialogul cu celălalt, în activitatea mea, este o constantă. Așa am ajuns să fiu interesat de psihologie și de zona de emoții, care este foarte importantă la noi. Nu este un domeniu care să facă parte din educație. Românii sunt destul impulsivi, vor să rezolve totul cu țipete, urlete. Și, pentru că nu îmi plac tensiunile, certurile, energia negativă, am încercat să învăț să decodific mecanismul ăsta emoțional mai degrabă defensiv decât agresiv, pentru că agresivitatea vine din teamă și din dorința de a te proteja mai degrabă, și să descifrez puțin tainele și misterele acestui domeniu al lumilor invizibile. Așa cum de altfel fac și în fotografie. În fotografia pe care o fac lucrez cu ceea ce nu se vede: modelez stări. Ce se vede e doar mijlocul, un pretext de a putea pune în mișcare un anumit mecanism. Reținem o poză care ne-a emoționat, nu o poză care arată o mașină roșie din trafic. Nu asta ne interesează. Ca atare, întrucât mi-am dat seama că emoția este un ingredient esențial în relația cu ceilalți, în relația cu sine și în modul în care mă exprim, am încercat să-i pătrund tainele.

 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest site utilizează fisiere cookie. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea acestui tip de fisiere. Mai multe informatii pot fi consultate prin accesarea POLITICI DE CONFIDENȚIALITATE