Mădălina Ivașcu: RADAR devine și un punct de întâlnire pentru comunitatea internațională de new media art

Mădălina Ivașcu: RADAR devine și un punct de întâlnire pentru comunitatea internațională de new media art

Reading Time: 8 minute

Desfășurat sub tema FULL SPECTRUM, festivalul RADAR 2026 a propus publicului o experiență construită dincolo de contraste și extreme, explorând nuanțele și relațiile dintre fizic și digital, real și virtual, lumină și întuneric, sunet și imagine, corp și spațiu. Instalațiile au transformat arhitectura Hanului Gabroveni într-un traseu senzorial în care vizitatorii nu au fost doar spectatori, ci au devenit parte din experiență. Am vorbit cu Mădălina Ivașcu, Co-Founder & new media art curator la MINA, RADAR & One Night Gallery, despre ediția din acest an, dar și despre evoluția festivalului și industrie.

Când ați lansat proiectul One Night Gallery spuneați că vreți să integrați new media art ca o modalitate de expresie care deschide noi layere în comunicarea dintre artist și public. Cum s-a reflectat acest aspect și în RADAR în acești ani?

Una dintre cele mai interesante calități ale new media art este că schimbă fundamental relația dintre artist, lucrare și public. Într-o expoziție tradițională, de cele mai multe ori, privești o lucrare care există independent de tine. În new media art, uneori lucrarea nici nu există în forma ei completă până când nu intervii tu. Mișcarea, gesturile, prezența sau chiar deciziile tale devin parte din procesul artistic și mi se pare fascinant că tehnologia, pe care o asociem atât de des cu distanțarea dintre oameni, poate crea contexte de interacțiune atât de intime.

La RADAR am încercat să explorăm constant această relație; nu ne interesează doar ca publicul să apese un buton și să se întâmple ceva spectaculos. Ne interesează ce se întâmplă după acel moment, ce simte, ce înțelege, ce întrebare își pune. Tehnologia este limbajul prin care artistul construiește experiența, dar conversația care rezultă din ea este, până la urmă, scopul final.

Cum a evoluat, din punctul tău de vedere, festivalul de la an la an?

Festivalul a pornit din dorința de a dezvolta scena locală de new media art, de a crea oportunități pentru artiștii români și de a aduce această formă de expresie mai aproape de public. Șapte ediții mai târziu, cu peste 60.000 de vizitatori și peste 180 de artiști și studiouri prezentate, RADAR a devenit cel mai mare festival de new media art din Europa de Sud-Est, reunind inclusiv artiști internaționali premiați la unele dintre cele mai importante festivaluri de artă digitală din lume.

În același timp, am devenit mult mai curajoși curatorial. Ne interesează tot mai mult dialogul dintre lucrări, relația cu spațiul și felul în care construim experiența în ansamblu. Am ajuns să prezentăm artiști din peste 17 țări, iar ediția din 2026 a reunit practici artistice de pe trei continente.

Cred însă că una dintre cele mai importante realizări este contribuția la dezvoltarea unei scene de artă digitală tot mai vizibile internațional. Prin demersurile noastre, dar și ale altor evenimente precum Spotlight și iMapp, România începe să ocupe un loc pe harta internațională a new media art. Tot mai mulți artiști ne contactează din proprie inițiativă, apar noi colaborări și tot mai multe întâlniri dedicate artelor digitale au loc în România. Am pornit cu dorința de a construi o scenă locală, iar astăzi contribuim la conectarea ei cu o comunitate artistică internațională.

Care au fost cele mai mari provocări în acești ani?

Sus în topul provocărilor este că lucrăm într-un domeniu în care aproape nimic nu poate fi tratat ca o formulă repetabilă. Fiecare instalație vine cu propriul univers tehnic, propriile condiții de spațiu, propriile nevoi de producție. Uneori vorbim despre lucrări care au nevoie de echipamente foarte specifice, alteori despre tehnologii experimentale care trebuie să funcționeze impecabil într-un spațiu istoric, timp de patru zile, în fața a mii de oameni. E o combinație destul de spectaculoasă între artă, inginerie și capacitatea de a rezolva probleme despre care nici nu știai că există.

Apoi este, inevitabil, provocarea financiară, cu atât mai mare într-un context economic instabil, în care bugetele sunt tot mai atent cântărite, iar susținerea instituțională pentru cultură rămâne, de multe ori, imprevizibilă. Să construiești un festival relevant internațional, păstrându-l în același timp accesibil publicului local, presupune un echilibru permanent. Din exterior, festivalul durează patru zile. Din interior, sunt luni întregi în care încerci să faci imposibilul să încapă într-un buget, într-o clădire și într-un calendar. De preferat, în toate trei simultan. 🙂

Dacă ar fi să faci un top 3 lucrări, din punctul tău de vedere, care ar fi și de ce?

E o întrebare aproape nedreaptă, pentru că fiecare lucrare ajunge în festival tocmai pentru că vedem ceva special în ea. Dar dacă ar fi să aleg trei din ediția de anul acesta, ar fi Hydroscope, de Alexis Choplain, ECO, de Camilo Parisi, și Deviation, de Sven Sauer. Dincolo de experiențele extraordinare pe care le creează, toate trei au în spate povești și procese de cercetare care mi se par cel puțin la fel de fascinante ca rezultatul final.

Hydroscope este rezultatul unei explorări începute de Alexis în urmă cu aproape zece ani. ECO s-a născut ca lucrare de disertație a lui Camilo, ceea ce mi se pare o dovadă frumoasă a felului în care un proces de cercetare academică poate deveni o experiență artistică atât de complexă. Iar Deviation are la bază un studiu despre comportamentul uman în situații de criză, despre felul în care reacționăm individual și colectiv atunci când se instalează haosul. Îmi place foarte mult dimensiunea asta a lucrărilor, faptul că în spatele câtorva minute de experiență pentru public se află uneori ani întregi de întrebări, experimente, încercări și schimbări de direcție. Și, bineînțeles, niște oameni extraordinar de talentați, care au răbdarea și curiozitatea să ducă o idee atât de departe.

Care au fost însă cele mai apreciate de public?

E greu să vorbim despre un clasament al preferințelor publicului, pentru că am observat reacții foarte diferite de la o lucrare la alta, iar mie tocmai asta mi se pare interesant. Unele instalații au stârnit curiozitate și i-au făcut pe oameni să experimenteze, altele au creat momente de liniște și contemplare, iar altele au generat discuții și interpretări la care poate nici artiștii nu s-ar fi gândit. Am primit foarte mult feedback, inclusiv de la oameni care au revenit în mai multe zile pentru a revedea lucrările sau pentru a le descoperi dintr-o altă perspectivă.

Cred că tocmai în diversitatea acestor reacții stă una dintre cele mai mari reușite ale festivalului: faptul că fiecare lucrare poate deschide o conversație diferită, iar fiecare vizitator pleacă cu propria interpretare și cu ceva ce poate nici nu se aștepta să descopere.

Cum alegeți locațiile?

Spațiul este, pentru noi, parte din experiența artistică; ne uităm la arhitectură, la volume, la felul în care circulă publicul, la posibilitățile tehnice, dar și la ceea ce aduce locul respectiv în conversația cu lucrările. O instalație poate să capete sensuri foarte diferite în funcție de spațiul în care este prezentată, iar acest lucru ne interesează enorm.

ARCUB – Hanul Gabroveni a fost un exemplu foarte frumos în ediția aceasta. Am adus lucrări care folosesc laser, lumină, sunet și tehnologii generative într-o clădire cu sute de ani de istorie. Îmi place foarte mult contrastul acesta, dar și faptul că, dincolo de contrast, se creează un dialog real. Nu cred că patrimoniul trebuie tratat ca ceva înghețat în timp, după cum nici arta contemporană nu trebuie să existe exclusiv în spații albe, perfect neutre. Uneori cele mai interesante întâlniri se întâmplă tocmai între lumi care, la prima vedere, nu par să aibă foarte multe în comun.

Ce v-ați propus pentru acest an și ce ați reușit să obțineți?

Anul acesta ne-am propus, în primul rând, să aducem la București unele dintre cele mai premiate lucrări de new media art și artiști recunoscuți la nivel internațional, oferind publicului din România acces la experiențe pentru care, în mod obișnuit, ar trebui să călătorească în alte țări ca să le descopere. În același timp, ne-am dorit să consolidăm parteneriatele construite de-a lungul anilor, să dezvoltăm colaborări noi și să ajungem la un public cât mai divers, inclusiv la oameni care poate nu au avut până acum contact cu acest tip de artă. Cred că una dintre cele mai importante misiuni ale RADAR este tocmai să creeze un spațiu în care arta contemporană să fie accesibilă și relevantă pentru oameni cu experiențe, vârste și preocupări foarte diferite.

Rezultatele ne-au confirmat că direcția are sens. Am avut 10.000 de vizitatori, 19 artiști, peste 30 de lucrări și instalații, incluzând RADAR KIDS, și 21 de performance-uri live. Toate lucrările au fost prezentate în premieră în România. Dar, dincolo de cifre, unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine a fost să văd că RADAR devine și un punct de întâlnire pentru comunitatea internațională de new media art. Au fost prezenți la București artiști, curatori și profesioniști din ecosistemul internațional, iar discuțiile începute aici continuă deja dincolo de festival, inclusiv în direcția unei posibile extinderi RADAR la Rotterdam.

Cum interpretezi tu Full Spectrum?

Trăim într-o perioadă în care suntem încurajați constant să alegem între două extreme. Să fim pro sau contra, să avem dreptate sau să greșim, să simplificăm lucruri extrem de complexe până când încap într-o propoziție. Deși avem acces la mai multă informație și la mai multe perspective decât oricând, paradoxal, parcă ne este din ce în ce mai greu să acceptăm nuanțele.

Pentru mine, Full Spectrum este un exercițiu de a recupera tot ceea ce există între extreme. De a accepta că lucrurile pot fi simultan contradictorii, ambigue, frumoase și inconfortabile. Mi se pare că arta are această libertate extraordinară de a nu fi obligată să ofere răspunsuri sau să aleagă o singură perspectivă. Iar tehnologia, folosită ca mediu artistic, poate să facă toate aceste nuanțe aproape tangibile. În fond, lumina însăși este un spectru, iar ceea ce vedem depinde foarte mult de locul din care privim. Mi s-a părut o metaforă potrivită pentru lumea în care trăim.

Cum ai spune că s-a schimbat și a evoluat percepția românilor despre new media art și tehnologie în toți acești ani?

La început, reacția dominantă era adesea legată de mecanism: cum funcționează, cum e posibil, ce tehnologie este în spate? Și încă există fascinația asta, ceea ce mi se pare firesc. Dar acum observăm tot mai des oameni care discută despre ideea lucrării, despre ce au simțit, despre felul în care au interpretat-o. Tehnologia începe să devină un limbaj pe care publicul îl acceptă firesc, fără să mai aibă nevoie să îl traducem permanent.

În același timp, cred că publicul a devenit mai exigent. Suntem înconjurați de ecrane, proiecții, inteligență artificială și experiențe digitale, iar simplul fapt că ceva este realizat cu ajutorul tehnologiei nu mai este suficient pentru a impresiona. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este un lucru foarte bun. Ne obligă și pe noi să fim mai atenți la conținut, nu doar la formă. Până la urmă, nu ne dorim ca oamenii să plece de la RADAR spunând doar „wow, ce tehnologie”, ci și cu “nu m-am gândit niciodată la lucrurile astea în felul acesta”.

Care sunt totuși provocările cu care rămâneți voi, cei care realizați festivalul?

În domeniul acesta, fiecare pas înainte presupune o complexitate tehnică, financiară și logistică din ce în ce mai mare. Să păstrăm un standard internațional într-un context local în care infrastructura și resursele nu sunt întotdeauna la același nivel presupune foarte multă inventivitate și, uneori, o doză considerabilă de optimism. 🙂

Mai există și provocarea de a construi un ecosistem sustenabil în jurul new media art; avem nevoie de mai multe contexte de producție, de colaborări internaționale, de susținere pe termen lung pentru artiști și de parteneri care înțeleg că investiția în cultură nu se măsoară exclusiv în vizibilitate imediată. Cred că aici este una dintre cele mai importante conversații pe care trebuie să le continuăm. Din fericire, noi avem noroc de astfel de parteneri care ne sunt deja alături de la edițiile anterioare și cărora le suntem extrem de recunoscători că ne ajută să creștem de la an la an.

Cu ce gând începeți pregătirile pentru 2027?

Cu gândul că, după șapte ediții, încă avem enorm de multe lucruri de descoperit. Mi se pare un privilegiu să poți spune asta despre un proiect la care lucrezi de atâția ani. Nu vrem neapărat să facem mai mult doar de dragul de a face mai mult. Vrem să construim mai bine, să explorăm direcții artistice noi, să dezvoltăm colaborările internaționale și să aducem în fața publicului lucrări și perspective care să provoace așteptările despre ce poate fi și ce poate face arta.

Ne uităm tot mai mult și dincolo de București. Avem deja conversații despre o posibilă extindere RADAR la Rotterdam, ceea ce ar fi un pas important pentru noi. Dar, indiferent unde ajunge festivalul, cred că ideea de la care am pornit rămâne aceeași: să aducem oamenii în contact cu forme de artă care le schimbă, fie și pentru câteva minute, felul în care privesc lumea. Și, ideal, să ne surprindem și pe noi pe parcurs.