Adriana Scripcariu: Un Pisc de patrimoniu

Adriana Scripcariu: Un Pisc de patrimoniu

Au transformat un sat, cândva renumit pentru olărit și aflat la 40 km de București, în Sat Cultural al României. Cu noul proiect, Muzeul-Atelier Școala de la Piscu, Adriana și Virgil Scripcariu se numără printre laureații premiului Europa Nostra 2022.

Într-o vreme a accelerării digitale, dar și restricțiilor datorate pandemiei, ați pus pe picioare Muzeul-Atelier Școala de la Piscu. Ce v-a determinat să demarați acest (nou) proiect cultural și educațional?

Muzeul-Atelier Școala de la Piscu este rodul unui parcurs de 15 ani de cer­cetare și implicare la Piscu, pe terenul patrimoniului cultural local. Contextul a cerut ridicarea muzeului, ca spațiu de expunere a colecției de ceramică locală, dar și ca loc de desfășurare a programelor noastre educaționale – proiectul demarase în 2016, iar clădirea a început să fie, în toamna lui 2019. Pandemia nu ne-a făcut să ne oprim, dimpotrivă ne-a ajutat să ne concentrăm pe acest proiect pentru că multe în jurul nostru se opriseră. Iar comunitatea de iubitori ai patrimoniului care a generat muzeul s-a bucurat să se facă de folos în perioadele în care orașul era închis.  

Ce oferă muzeul-atelier celor care îi trec pragul?

Muzeul este un spațiu în care artefac­tele țărănești generează o atmosferă caldă, transfigurată – ne mărturisesc destui dintre vizitatorii noștri. În primul rând descoperirea acestui spațiu, gândit dintru început să fie muzeu, inundat de lumina naturală, care se e în fiecare moment altfel.

Descoperirea ceramicii, expusă necon­vențional pentru un muzeu – fără vi­trine sau distanțatoare – ocrotită doar de conștiința vizitatorilor, zona tactilă dedicată copiilor – peste 10.000 de jucării de lut accesibile la poalele stâlpilor care susțin clădirea, colecția de ceramică țărănească din România și, la etaj, colecția de ceramică locală, ”de Pisc”, integrată unei expuneri dedicate memoriei vechii comunități de olari, camera multimedia, în care patrimoniul e văzut prin mijlocirea tehnologiei, zona de expunere temporară cu artă contemporană, grădina cu sculpturi. Este un tot care comunică armonios. Audioghidul nostru poate umple spațiul sonor cu povesti ale diferitelor zone ale muzeului. Și, desigur, zona de ateliere în care vizitatorii pot experimenta lucrul la roata olarului, pictura, linogravura.

Muzeul s-a ridicat cu multă tenacitate din partea echipei noastre, condusă de sculptorul Virgil Scripcariu, dar și cu mult ajutor din partea unei comunități pe care proiectul însuși a generat-o – donații, sponsorizări, muncă voluntară. Multă implicare care nu se poate contoriza în bani. Dacă este vorba de costuri, din ce am contorizat până în prezent ne învârtim în jurul unei sume de 400.000 euro. 

Cum poate fi adus astăzi „patrimoniul cultural” în atenția copiilor, tot mai absorbiți de lumi digitale, universuri virtuale?

Copiii sunt sensibili la frumos și foarte dornici să se implice. Lucrul cu lutul este irezistibil pentru ei, la fel cum este foarte atractiv și pentru adulți. Roata olarului exercită o mare fascinație atât pentru toate vârstele. În rest, depinde mult cu ce obișnuințe vin acești copii. Sunt copii obișnuiți cu acțiunea culturală și copii care sunt poate pentru prima dată în acest context. Încercăm să dialogăm cu toți. Să le predăm acest capitol atât de important de-a lungul istoriei omenirii: meșteșugul cermicii. Sperăm că după această experiență vor privi mai conștient piesele de lut ars pe care le găsești în orice muzeu, pe orice meridian. Și că vor fi poate cumpărători pentru puținii olari care vor mai lucra când vor fi ei mari. Avem o undiță și pentru iubitorii lumii virtuale și aceasta este camera multimedia. O experiență de imagine, sunet, iluzie optică, de unde cei mai mulți ies încântați.

Poate fi ”modelul” Piscu exportat și în alte sate sau alte zone geografice?

Da, o spun mereu, proiectul nostru poate fi considerat un proiect pilot, bun de replicat în orice sat – în sensul creării unui spațiu cultural în care să se poată regăsi ”sufletul” acelei comunități, pa­trimoniul cultural, elementul specific și cel mai valoros. Noi înșine am colaborat la fondarea unui muzeu sătesc la Țigănești, Republica Moldova, tot un fost sat de olari cu care ne-am înfrățit în 2018. Acolo a fost prima noastră experiență de muzeu. 

Sunt deja 16 ani de când ați părăsit Bucureștiul, pentru satul Piscu. Cum priviți, acum această decizie?

Privind în urmă ne dăm seama că a fost cea mai bună decizie pentru noi. De-ar fi s-o luăm de la capăt tot așa am face. Pentru noi mutarea la Piscu s-a dovedit a fi nu doar obișnuita evadare în natură pe care atâția orășeni și-o doresc, dar și un drum care ne-a împlinit în profesiile noastre, deschizând în mod surprinzător drumuri la care nu ne-am fi gândit. Proiectul de la Piscu  fost adaptarea noastră la noul mediu, din perspectiva profesiei/pasiunii. Alegerea locului a fost oarecum întâmplătoare, nu știam că a fost un sat de olari când am venit prima dată la Piscu. Era doar la o distanță rezonabilă de oraș, în zona de nord, retras de la DN. Cam ce ne doream: o zonă liniștită dar nu foarte izolată. 

În 2017, Piscu a primit titlul de Sat Cultural al României, lucru care vi se datorează în mare parte. Ce a însemnat acest lucru pentru comunitate și cum a transformat viitorul localnicilor?

Nu pot estima ce înseamnă pe termen lung această realizare. Și mai ales ce va însemna pentru locuitorii de rând ai satului. Noi am crezut mult în potențialul acestui loc și l-am adus la lumină din perspectiva profesiilor noastre. Piscu a fost odată un sat renumit pentru oalele care se lucrau aici în cantități foarte mari. Apoi meșteșugul s-a împuținat și s-a lăsat tăcerea.

Acum Piscu începe din nou să fie renumit pentru că poți petrece câteva ore plăcute aici, aproape de oraș dar și aproape de natură. Muzeul cheamă. Sunt oameni care vin la muzeu și apoi se îndrăgostesc de loc, cumpără pământ, construiesc. E limpede că locul se va dezvolta în viitor și că parte din câmpurile de azi vor fi locuite. Mai sunt și alte inițiative la Piscu, pe parte de ecologie, permacultură, nutriție (Poiana Florilor), teatru (Joacademia, Școala de joacă), care aduc interes și cheamă. La Piscu există de o vreme și o pensiune, Floarea Soarelui. Toate acestea sunt inițiate de familii nou venite în sat, așa ca noi. Și prin implicarea noastră, a ”proveniților”, satul devine un loc din ce în ce mai interesant. Probabil acestea vor genera în timp și alte tipuri de dezvoltare, care vor avea impact asupra comunității. Pentru moment cred că e vorba doar de ceva locuri de muncă și de revenirea unei mândrii locale, grav avariată de decăderea meșteșugului. O împăcare cu istoria comunității, pe care unii dintre localnici o simt.

Dincolo de comunitatea locală, avem comunitatea profesioniștilor patrimoniului cultural, cea a arhitecților, cea a profesorilor și educatorilor din zonă, pe harta cărora există de niște ani Piscu. La începutul acestei veri am avut bucuria ca Muzeul-Atelier Școala de la Piscu să fie printre laureații premiului Europa Nostra 2022, la secțiunea Educație, Formare, Meșteșug. Iată-ne așadar și pe harta celor mai apreciate inițiative despre patrimoniul cultural, la nivel european. Totul născut din istoria comunității, căreia, iată, îi dăm o nouă valoare.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 366 (16 septembrie – 16 octombrie 2022). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.